ICCJ. Decizia nr. 3662/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin contestația formulată la 9 noiembrie 2001, contestatoarea B.V. cere anularea deciziei nr. 176 din 13 iulie 2001, emisă de intimata SC C. SA Ploiești prin care, în baza dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, i s-a desfăcut contractul de muncă, solicitând integrarea în funcția avută anterior și obligarea intimatei la plata despăgubirilor constând din drepturile bănești de care a fost lipsită pe perioada octombrie 2001 și până la soluționarea cauzei.
Prin sentința nr. 85 din 4 martie 2002 Tribunalul Prahova, secția civilă, respinge ca neîntemeiată contestația formulată de B.V. reținând că în baza hotărârii consiliului de administrație a intimatei, din 12 iulie 2001 contestatoarea a fost eliberată din funcția de director economic, cu aplicarea art. 147 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, urmând ca la data revenirii din incapacitate temporară de muncă să i se ofere un post corespunzător pregătirii sale, post ce i-a fost oferit prin decizia nr. 274 din 17 noiembrie 2001, emisă pe baza adresei nr. 1093/2591 din 12 octombrie 2001, de comunicarea ofertei de post de economist la S.F. al societății, acceptat de contestatoare prin adresa din 16 octombrie 2001 și că prin decizia nr. 274 din 22 octombrie 2001, aceasta a fost trecută pe post de economist la compartimentul S.F. contabil. Mai reține instanța că în calitate de director economic contestatoarea de la ocuparea postului în 1998 și până la 3 iulie 2001, când a adus la cunoștință conducerii societății intimate lipsa de lichidități financiare și dificultățile economice foarte mari, precum și creanțele mari de încasat, nu a elaborat nici o lucrare de sinteză care să detalieze situația financiară a societății și nu a schițat o strategie economică a societății, problemele majore ale societății fiind evidențiate abia la 31 ianuarie 2002 prin raportul de expertiză contabilă elaborat de experți ai C.E.C.A.R. Mai reține instanța și că nu există o desfacere a contractului de muncă al contestatoarei ci că în cauză intimata a aplicat art. 147 din Legea nr. 31/1990, republicată, alin. (1) și alin. (3) precum și art. 144 alin. (1), raportat la art. 72 alin. (1) și art. 73 din aceeași lege, că un mandat nu poate fi menținut contra voinței mandantului și că singurul drept al mandatarului este, în cazul retragerii mandatului, acela al unei acțiuni în daune și nu reintegrare fiindcă încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă, apreciind că în conformitate cu art. 141 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "consiliul de administrație poate revoca oricând persoanele numite în comitetul de direcție" deci și directorii executivi.
Prin decizia nr. 1161 din 22 mai 2002, irevocabilă, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, admite recursul contestatoarei B.V. împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Prahova, modifică în tot sentința recurată și pe fond admite contestația, dispune anularea deciziei nr. 176 din 13 iulie 2001, reintegrarea recurentei în funcția deținută anterior, cu obligarea societății la plata drepturilor bănești aferente pentru perioada respectivă (octombrie 2001 - mai 2002).
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că potrivit art. 147 din Legea nr. 31/1990, directorii executivi sunt funcționari ai societății, care nu pot face parte din consiliul de administrație și nici din comitetul de direcție format și acesta din administratori, că sunt numiți de consiliul de administrație și sunt legați de societate printr-un contract de muncă și nu printr-un contract de mandat comercial, cum greșit a apreciat instanța de fond, eventualele litigii dintre societate și directori fiind de competența jurisdicției muncii. Mai reține instanța că dispoziția prevăzută de art. 147 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, referitoare la răspunderea directorilor executivi pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, pentru daunele provocate societății la fel ca administratorii, a înlocuit răspunderea materială a directorului executiv pentru prejudiciile cauzate societății cu o răspundere civilă contractuală, dar că această dispoziție legală nu poate fi extinsă și cu privire la modificarea sau încetarea contractului individual de muncă al acestuia. Instanța de recurs reține de asemenea că prin revocarea din funcție a recurentei, intimata a procedat la o modificare unilaterală a contractului de muncă al acesteia luând măsura eliberării sale din funcție în timp ce se afla în incapacitate temporară de muncă, încălcând astfel prevederile art. 146 C. muncii. și procedând prin decizia contestată la schimbarea unilaterală a felului muncii și a salariului, modificări care nu puteau fi luate decât cu acordul ambelor părți, acord care în speță, nu a fost dovedit astfel că s-au încălcat prevederile art. 19 lit. c) C. muncii. Mai reține instanța de recurs că deși eliberarea din funcția de director economic a recurentei a fost motivată pe activitatea defectuoasă desfășurată de aceasta, intimata nu a dispus sancționarea ei ci a schimbat-o din funcție fără acordul său.
împotriva deciziei menționate pe baza memoriului adresat de intimata SC C. SA, s-a declarat recurs în anulare în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 1 C. proc. civ., în vigoare la momentul declarării, solicitându-se admiterea acestuia, casarea deciziei criticate și pe fond, menținerea soluției pronunțate de Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 89 din 4 martie 2002, ca fiind temeinică și legală.
în susținerea recursului în anulare P.G.P. de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, critică decizia atacată ca fiind vădit netemeinică și pronunțată cu încălcarea esențială a legii, instanța de recurs interpretând greșit prevederile Codului Muncii în vigoare la data judecării cauzei și aplicându-le unui raport privind managementul societății comerciale ce face obiectul reglementării speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990, măsura eliberării din funcția de director economic a reclamantei fiind corect calificată de C.A. și dispusă de directorul general al societății cu aplicarea art. 72,art. 134 alin. (1), art. 144 alin. (1) și (2) și art. 147 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990, și având la bază pierderea încrederii societății în directorul executiv care, astfel, poate fi revocat din funcție, ceea ce, de regulă, atrage desfacerea contractului individual de muncă.
Mai susține P.G.P. că deciziile C.A. nelegale pot fi anulate numai prin hotărârea A.G.A., conform art. 111 lit. d) din Legea nr. 31/1990, acțiunile în justiție putând fi formulate numai împotriva acestei hotărâri, în condițiile expres prevăzute de lege și nu împotriva hotărârii C.A., ori, în speță, hotărârea A.G.A. care a validat decizia C.A. din 26 noiembrie 2001, referitoare la respingerea contestației formulate de B.V. împotriva măsurii de revocare din funcția de director economic, nu a fost atacată în justiție și nici nu putea, de altfel, să fie supusă unei astfel de cenzuri, pentru că, dat fiind că încrederea nu poate fi impusă, directorul executiv revocat unilateral pentru pierderea acestei încrederi nu are calitate procesuală activă într-o eventuală acțiune în anulare a hotărârii A.G.A. de revocare.
Mai susține autorul recursului în anulare că instanța de recurs avea îndatorirea să examineze legalitatea deciziei contestate în raport de temeiul de drept menționat în cursul acesteia și nu prin referire la prevederile Codului Muncii din moment ce în cadrul de aplicare a legii societăților comerciale spre deosebire de ceilalți salariați, pierderea încrederii în directorul executiv datorită unei activități necorespunzătoare în îndeplinirea mandatului managerial primit, este un motiv justificat de revocare, precum și că aceeași instanță de recurs a nesocotit probele administrate în cauză reținând că prin măsura eliberării din funcție a reclamantei au fost încălcate și prevederile art. 146 C. muncii.
Prin memoriul depus la dosar la 20 iunie 2003 și completat la 5 martie 2004, intimata SC C. SA susține recursul în anulare promovat și solicită admiterea acestuia.
Prin întâmpinarea depusă la 16 martie 2004 intimata reclamantă invocă excepția de neconstituționalitate a art. 725 alin. (4) C. proc. civ. și ale art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003 prin raportare la art. 16 și art. 124 din Constituția României, solicitând și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională, iar pe fond, solicită respingerea recursului în anulare ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei nr. 1161 din 22 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești.
Prin încheierea din 31 martie 2005, Curtea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 729 alin. (4) C. proc. civ., respectiv ale art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 98/2003, în raport de dispozițiile art. 16 și art. 124 din Constituția României și cererea de suspendare a judecării recursului formulat de intimata B.V., reținând că prin mai multe decizii Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul stabilirii constituționalității respectivelor dispoziții.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că recursul în anulare nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele arătate în continuare.
Așa cum a reținut și instanța de recurs, potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 directorul executiv al unei societăți comerciale pe acțiuni este un funcționar al acesteia (art. 147 alin. (1)), numit de consiliul de administrație (art. 141 alin. (1)), care nu poate fi membru al consiliului de administrație al societății (art. 147 alin. (3)) și deci nici al comitetului de direcție care este compus din membri aleși dintre administratori (art. 140 alin. (1)); legătura juridică a directorului executiv cu societatea comercială respectivă este un raport juridic de muncă, pe contractul individual de muncă al cărui regim juridic este supus legislației muncii, în speță, Codului muncii. Astfel fiind, modificarea caracterului individual de muncă, precum și desfacerea acestuia pot opera numai în condițiile și cu procedurile prevăzute în C. muncii.
Normele cuprinse în Legea nr. 31/1990 evocate în recursul în anulare au în vedere regimul juridic al administratorului unei societăți comerciale care este numit și revocat de adunarea generală (art. 134 alin. (4)) și care, în cazul societăților pe acțiuni, poate fi numit și revocat de consiliul de administrație ca membru al comitetului de direcție (art. 140 alin. (1), art. 141 alin. (2), art. 144 alin. (2) și (3)); legătura juridică a administratorului persoană fizică cu societatea comercială iar cauza este aceea a unui contract de mandat (art. 72,art. 134 alin. (2), art. 144 alin. (1) și alin. (2)), iar antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului urmează regulile mandatului.
întrucât prin neîndeplinirea îndatoririlor lor de către directorii executivi poate prejudicia grav societatea, regulile aplicabile răspunderii patrimoniale a administratorilor sunt extinse și asupra directorilor care, conform art. 147 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, sunt răspunzători față de societate și de terți ca și administratorii, fără însă ca această dispoziție de lege să le schimbe statutul de funcționari (salariați) ai societății.
Astfel fiind, în cauză, intimata SC C. SA, constatând necorespunderea profesională a intimatei B.V. în calitate de director economic, putea decide concedierea acesteia (art. 130 alin. (1) lit. e) C. muncii. atunci în vigoare) iar dacă în sarcina ei s-ar fi reținut săvârșirea unor abateri din culpă, putea să decidă concedierea disciplinară (art. 100 alin. (1) C. muncii. atunci în vigoare), ambele categorii de măsuri fiind supuse prevederilor pertinente din legislația muncii atunci în vigoare.
Schimbarea din funcția de director economic decisă de consiliul de administrație și trecerea pe un alt post, aprobată de asemenea de consiliul de administrație și de A.G.A. au reprezentat în fond o aplicare a dispozițiilor art. 132 alin. (2) și (3) și ale art. 133 alin. (1) C. muncii., anterior, intimata având deschise ca urmare, căile de atac prevăzute de legislația muncii. Este și reținerea pentru care instanța de fond a judecat în compunerea specifică litigiilor de muncă și nu și-a declinat competența de soluționare în favoarea unui complet competent să judece cauze comerciale cum ar fi trebuit dacă litigiul s-ar fi plasat în domeniul de reglementare al Legii nr. 31/1990.
Cu aceste precizări, Curtea reține că decizia pronunțată de instanța de recurs este legală și temeinică fiind dată cu respectarea legii, cu examinarea și aprecierea corectă a tuturor probelor administrate în cauză și că toate criticile formulate prin recursul în anulare nu pot fi primite întrucât se plasează pe confundarea regimului juridic al administratorului unei societăți comerciale pe acțiuni, mandatar al acesteia, cu regimul juridic al directorului executiv al unei societăți comerciale pe acțiuni care este "funcționar", adică salariat al acesteia cu care are încheiat un contract de muncă.
Astfel fiind, recursul în anulare promovat de P.G.P. de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 1161 din 22 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3745/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3726/2005. Comercial → |
|---|
