ICCJ. Decizia nr. 3750/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 12 ianuarie 2004, reclamanta SC P. SRL Buzău, a chemat în judecată pe pârâta SC P.G. SRL Buzău, pentru a fi obligată la plata sumei de 56.137.086 lei, reprezentând plată nedatorată și dobânzi comerciale, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că deși pârâta a avut folosința unor bunuri imobile, a achitat pentru aceasta utilități și și-a însușit pe nedrept mobilierul înscris în factura fiscală din 17 martie 2003.
Prin sentința civilă nr. 1465 din 22 martie 2004, Judecătoria Buzău, a respins acțiunea cu motivarea că, din documentele de la dosar nu rezultă că utilitățile s-au plătit pentru pârâtă, iar pentru mobilier nu se datora nici o sumă de bani, făcând parte din dotarea pârâtei în urma divizării societății.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 607 din 19 august 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul și a schimbat în parte sentința judecătoriei în sensul obligării SC P.G. SRL Buzău, la plata sumei de 23.307.997 lei contravaloare mobilier, plus dobânda legală de la data concilierii până la achitarea debitului și 3.150.000 lei cheltuieli de judecată la ambele instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin proiectul de divizare s-a stabilit împărțirea mobilierului dar nu rezultă că societatea pârâtă urma să primească gratuit mobilierul, așa încât în mod corect acesta a fost facturat pârâtei.
Cu actul înregistrat la 2 septembrie 2004, pârâta SC P.G. SRL Buzău a formulat motive de recurs, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susținând următoarele:
- în mod greșit instanța de apel a reținut că prin proiectul de divizare nu s-a prevăzut ca reclamanta să mobileze spațiul comercial al pârâtei deoarece, prin proiectul de divizare depus la dosar s-a stabilit tocmai acest lucru;
- instanța n-a ținut seama de împrejurarea învederată de părți potrivit căreia, pe rolul Tribunalului Buzău se află un dosar ce are ca obiect împărțirea patrimoniului ce a aparținut reclamantei, unde sunt partajate toate activele.
Recursul pârâtei este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că potrivit proiectului de divizare din 6 august 2002 s-a hotărât divizarea SC P. SRL Buzău, astfel că aceasta și-a continuat activitatea sub această denumire, fiind înființată totodată și SC P.G. SRL Buzău, aceasta din urmă preluând o parte din patrimoniul societății mamă.
Obiectul litigiului îl constituie contravaloarea mobilierului cuprins în factura din 17 martie 2003, recurenta susținând că, deși nu contestă livrarea pieselor de mobilier, prețul acestuia nu este datorat întrucât reclamanta s-a obligat prin proiectul de divizare să suporte contravaloarea mobilierului.
Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că reclamanta a făcut dovada livrării dar, din cuprinsul proiectului de divizare invocat de recurentă nu rezultă că mobilarea urma să fie făcută gratuit.
într-adevăr, critica pârâtei nu poate fi primită deoarece, din conținutul proiectului de divizare depus la dosarul de fond, nu rezultă că părțile din proces ar fi semnat o asemenea înțelegere.
De altfel, acest act este redactat în termeni generici, fără să se facă precizări în legătură cu spațiile comerciale și dotarea acestora, motiv pentru care va fi respins primul motiv de recurs.
Cea de a doua critică se referă la faptul că instanța de apel nu a ținut seama de existența pe rolul Tribunalului Buzău a unui dosar având ca obiect împărțirea patrimoniului celor două societăți, dosar în care s-ar fi elucidat și situația mobilării spațiului comercial.
în realitate, împărțirea bunurilor societății urma să se facă potrivit unor protocoale, dar neînțelegerile părților legate de această împărțire nu sunt de natură să lipsească reclamanta de contravaloarea mobilierului livrat potrivit documentelor de la dosar.
Pentru aceste considerente, recursul societății pârâte va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 5.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanță depusă la dosar.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3752/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3781/2005. Comercial → |
|---|
