ICCJ. Decizia nr. 3797/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3797/2005
Dosar nr. 3193/2004
Şedinţa publică din 21 iunie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă;
Reclamanta SC V. SA a solicitat obligarea pârâtei SC R.I. SRL la plata sumei de 233.089.536 lei contravaloare locaţie şi penalităţi, constatarea ca reziliat a contractului de locaţie de gestiune cât şi evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat, R.V.V.M.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul cu valabilitate până în anul 2003, având ca obiect locaţia de gestiune, asupra R.V.V.M., activ compus din restaurant şi spaţii de cazare, iar la data de 31 mai 1999 acest activ a fost vândut la licitaţie şi în contractul de vânzare a fost inserată clauza privind opozabilitatea contractului faţă de acel proprietar.
Vânzarea a fost reziliată şi activul a reintrat în proprietatea sa din data de 6 iunie 2000, conform procesului verbal de punere în posesie al executorului judecătoresc, iar de la acea dată contra-valoarea locaţiei urma a se plăti reclamantei.
Întrucât partea de cazare a fost demolată iar restaurantul a rămas în folosinţa pârâtei care refuză să plătească contra-valoarea locaţiei se cer şi penalităţi de întârziere conform actelor adiţionale de 0,5 % pentru primele 10 zile, 1 % următoarele 20 de zile şi 1,5 % peste 30 de zile.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa nr. 2859 din 16 septembrie 2003 a respins acţiunea reclamantei reţinând că aceasta nu a făcut dovada că a asigurat pârâtei folosinţa spaţiului luat în locaţie de gestiune, iar pârâta era în drept să se prevaleze de excepţia de neexecutare a contractului conform dispoziţiilor art. 1421 şi art. 1429 C. civ.
Nici rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii de către pârâtă nu a fost acceptată nedovedindu-se existenţa vreunei culpe a pârâtei.
În privinţa evacuării pârâtei din spaţiu s-a constatat că pârâta nu se mai află în imobil, situaţie recunoscută de reclamantă.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către reclamantă.
Se susţine că se datora plata chiriei numai pentru restaurant, în raport cu rata inflaţiei conform actelor adiţionale respectiv 217.519.290 lei locaţie pentru perioada 6 iunie 2000 – 31 decembrie 2002 şi 1.277.720.806 lei penalităţi de întârziere contractuale, astfel cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia comercială nr. 42 din 20 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantei reţinând că părţile s-au mai judecat într-o altă cauză, soluţionată prin sentinţa nr. 510 din 22 februarie 2002, rămasă irevocabilă şi reclamanta a fost obligată, în solidar cu alţi pârâţi, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a activului R.V.V.M. Buşteni, pe perioada 1 iunie 1999 – 31 iulie 2001.
În aceste condiţii, întrucât reclamata nu a asigurat pârâtei folosinţa activului, inclusiv a restaurantului, ea nu poate pretinde chirie şi penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că, în mod greşit a fost respinsă acţiunea întrucât pârâta nu a plătit locaţia dar nici nu a eliberat spaţiul astfel că se cuvenea şi actualizarea sumei cu inflaţia ca şi penalităţile, iar pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată trebuiau admise şi capetele de cerere privind rezilierea contractului şi evacuarea.
Se mai arată că sentinţa nr. 510/2002 a constatat doar lipsa de folosinţă pentru partea de cazare dar nu şi pentru restaurant; pârâta nu a dovedit că a predat spaţiul după data de 6 iunie 2000 când executorul judecătoresc consemnează declaraţia expresă a pârâtei că „se află acolo în baza contactului".
Recurenta susţine că pârâta, folosind restaurantul, în perioada 6 iunie 2000 şi până la sfârşitul contractului, datorează locaţia în cuantumul negociat prin ultimul act adiţional şi sunt aplicabile toate clauzele contractului, inclusiv clauza penală şi pe perioada relocaţiunii tacite.
Recursul este nefondat pentru următoarele motive:
Nici unul din motivele de nelegalitate invocate formal de recurentă nu se regăseşte în criticile pe care aceasta le face deciziei atacate.
Astfel art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii care are ca rezultat schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În motivele de recurs reclamanta face doar critici cu privire la situaţia de fapt şi la aprecierea probelor referindu-se la neplata locaţiei, neeliberarea spaţiului, întinderea pretenţiilor sale dar nu se motivează în ce mod ar fi interpretat eronat instanţele actul juridic dedus judecăţii care este contractul de locaţiune.
Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se regăseşte în criticile din motivele de recurs pentru că nu este indicat nici un text de lege sau vreun articol din contractul părţilor care a fost încălcat sau interpretat greşit.
Referinţele cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor contractului de locaţiune sunt făcute tot din perspectiva analizei probelor şi a temeiniciei aprecierii acestora de către instanţe.
De fapt esenţa criticilor recurentei se concentrează asupra aprecierii, dacă a fost dovedită folosinţa spaţiului, respectiv a restaurantului de către pârâtă.
Recurenta susţine că a dovedit cu probele administrate faptul folosinţei şi că era sarcina pârâtei să demonstreze contrariul.
Instanţele au apreciat probele invocate de reclamantă ca insuficiente şi au considerat că pârâta beneficiază de poziţia procesuală pe care o are, respectând dispoziţiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora reclamantul este obligat să dovedească cele pretinse.
Neîncălcându-se nici sub acest aspect vreo reglementare urmează a fi respins ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC V. SA Buşteni, împotriva deciziei nr. 42 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3783/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3798/2005. Comercial → |
|---|
