ICCJ. Decizia nr. 3944/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 1 octombrie 1999 la Tribunalul Timiș, reclamanta S.N.R. SA D.R. Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.I.P.S. SRL Timișoara, obligarea acesteia la plata sumei de 678.590.325 lei, reprezentând chirie restantă și penalități de întârziere datorate în temeiul contractului încheiat cu pârâta la data de 5 iulie 1995. Totodată reclamanta a solicitat ca prin hotărâre să se dispună rezilierea contractului de închiriere convenit și evacuarea pârâtei din spațiul situat în Calea Aradului, urmare nerespectării obligațiilor contractuale privind plata chiriei.
Pârâta, a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 79.872 dolari S.U.A. sau contravaloarea în lei la cursul de la data executării, cu motivarea că, anterior contractului de închiriere, între părți s-a convenit o asociere potrivit contractului de asociere din 19 noiembrie 1992, având ca obiect exploatarea imobilului din Calea Aradului, imobil ce a fost amenajat de pârâtă, reclamanta datorând suma solicitată în raport de participarea la beneficii stabilită prin contractul de asociere.
într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 1553 din data de 23 aprilie 2002 respinge acțiunea reclamantei, admite cererea reconvențională și obligă reclamanta la plata sumei de 42.394,47 dolari S.U.A. beneficiu cuvenit urmare exploatării imobilului, stabilit în raport de participarea fiecărui asociat.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 27/ R din 22 ianuarie 2003, care a dispus casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, reținând că prima instanță nu s-a pronunțat și asupra capetelor de cerere din acțiunea principală având ca obiect rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei din spațiu.
în fond, după casare, Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 3476, pronunțată la data de 8 octombrie 2003, a respins acțiunea reclamantei și a admis cererea reconvențională formulată de pârâtă, obligând reclamanta la plata sumei de 83.989 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri datorate pârâtei și la 41.395.755 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat la data de 19 noiembrie 1992 contractul de asociere, privind folosirea spațiului situat în Calea Aradului, aparținând reclamantei, cotele de participare la beneficiile asocierii, fiind de 87,43 % pentru pârâta și 12,56 % pentru reclamantă potrivit expertizei contabile dispusă în cauză.
Mai reține instanța că, în raport de beneficiul realizat de cele două părți din exploatarea spațiului și de cotele de participare reținute, reclamanta datorează pârâtei suma de 83.989 dolari S.U.A.
în ce privește contractul de închiriere din 5 iulie 1995 încheiat între aceleași părți și având ca obiect închirierea spațiului de la parterul și subsolul imobilului din Calea Aradului, pârâta, în calitate de locatar, nu datorează sumele pretinse de reclamantă prin acțiune, urmare desocotirii realizate în temeiul asocierii în participațiune.
Cu privire la rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei din spațiu, prima instanța constată că aceste capete de cerere au rămas fără obiect, în raport de cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 1531/2002 a Curții de Apel Timișoara, decizie prin care reclamanta a fost obligată să încheie contract de vânzare cumpărare pentru imobilul în litigiu.
împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că instanța a încălcat principiul forței obligatorii a contractului, refuzând să dea eficiență actelor adiționale la contractul de asociere, potrivit cărora părțile au convenit ca fiecare să folosească beneficiile independent, iar pe de altă parte probele administrate au fost analizate partinic, numai în favoarea pârâtei, înlăturându-se fără motivare apărările reclamantei.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 68/ A din data de 18 martie 2004, admite apelul declarat de reclamantă, schimbă în parte sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea precizată și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 120.013.209 lei, reprezentând echivalentul a 6.115 dolari S.U.A., facturi neachitate, 171.878.794 lei penalități de întârziere și 15.370.680 lei cheltuieli de judecată; totodată instanța menține dispozițiile sentinței apelate privitoare la cererea reconvențională, și respinge cererea privind întoarcerea executării.
Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut în considerentele hotărârii, în raport de probele administrate, că părțile, potrivit contractului de asociere în participațiune consimțit în deplină libertate de voință, au constituit o entitate colectivă, stabilind forma, întinderea și condițiile asocierii în vederea folosirii clădirii situată în Calea Aradului. Durata de funcționare, participarea părților cu capital în natură și în numerar la asociere precum și folosința spațiului au fost reglementate de părți prin contractul de asociere și prin anexele la acesta, iar ulterior prin contractul de închiriere din 5 iulie 1997, s-a stabilit folosirea spațiului de la parter și subsol.
Mai reține instanța de apel că, determinarea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre părți, impune analiza atât a contractului de asociere cât și a celui de închiriere, care nu pot fi separate, astfel că în raport de cele convenite, pârâta datorează reclamantei suma de 120.013.209 lei debit rezultând din chirie plus penalități de întârziere de 171.878.794 lei.
Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, instanța confirmă soluția fondului, constatând că dreptul la acțiune al pârâtei pentru beneficiile rezultate din asociere nu este prescris, iar pe de altă parte reținând că pârâta a acționat cu bună credință și a făcut investiții în imobil, expertul desemnat în cauză, calculând în mod corect beneficiul rezultat din asociere în raport de procentul de participare al fiecărui asociat.
în contra acestei decizii, reclamanta a declarat în termen legal recurs, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive și respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtă.
Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., criticile invocate putând fi structurate pe trei direcții, referitoare la:
- soluția de menținere a sentinței fondului cu privire la cererea reconvențională, respectiv obligarea sa la plata sumei de 83.989 dolari S.U.A., reprezentând beneficii din asociere;
- soluția cu privire la admiterea în parte a pretențiilor derivând din chirie și penalități;
- soluția de respingerea a capetelor de cerere privind rezilierea și evacuarea ca nefondate.
în argumentarea criticilor formulate, recurenta susține, în esență, următoarele:
- instanța în mod greșit s-a pronunțat asupra prescripției dreptului la acțiune al pârâtei, înainte de a cerceta temeinicia pretențiilor, și cu încălcarea dispozițiilor decretului nr. 167/1958 care impuneau concluzia că dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1993 - 1996 este prescris;
- instanța în mod greșit a interpretat convenția, ca reprezentând un contract de asociere în participațiune în condițiile în care părțile nu au stabilit împărțirea beneficiilor și pierderilor pe cote părți, ci au hotărât ca fiecare să-și folosească beneficiile independent;
- instanța a omis să rețină eficacitatea actelor adiționale la contractul de asociere, prin care părțile au stabilit modul de recuperare a investiției pârâtei în spațiul în litigiu și impuneau calificarea contractului ca fiind o convenție nenumită;
- instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, prin modul de soluționare a cererii reconvenționale, suma de 83.989 dolari S.U.A. neavând suport în expertiza dispusă;
- instanța a greșit esențial stabilind o interferență între contractul de asociere și contractul de închiriere, în condițiile în care durata închirierii depășește durate asocierii, iar pârâta a recunoscut existența debitului reprezentând chirii neplătite;
- instanța, admițând în parte pretențiile reclamantei, a stabilit suma de 120.013.209 lei plus în mod arbitrar, fără să rezulte din motivarea soluției probele avute în vedere.
- în mod greșit s-au respins cererile vizând rezilierea contractului de închiriere și evacuarea, în condițiile în care pârâta datorează chirie și penalități, iar dreptul pârâtei de a cumpăra imobilul la un preț negociat conform deciziei civile 1531/2003 a Curții de Apel Timișoara, nu o exonerează de respectarea contractului de închiriere, până la încheierea convenției de vânzare - cumpărare asupra imobilului.
Recursul nu este fondat.
1. Trebuie precizat în prealabil că potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile expres prevăzute de textul de lege.
Recurenta, în dezvoltarea criticilor formulate, care sub aspectul sistematizării, coerenței și clarității, sunt deficitare, invocă și o serie de aspecte de netemeinicie, pe situații de fapt, și de apreciere a probelor administrate, în principal a concluziilor raportului de expertiză, aspecte care nu pot face obiectul controlului de legalitate în contextul legislativ evocat.
2.1. Sub aspectul criticilor de nelegalitate, problema centrală o constituie stabilirea corectă a raporturilor dintre părți urmare aplicării și interpretării celor două contracte convenite, respectiv contractul de asociere din 19 noiembrie 1992 și contractul de închiriere din 5 iulie 1995.
Ori, instanța de apel interpretând corect cele două contracte, a pronunțat o hotărâre legală cu respectarea celor convenite de părți, care constituie legea părților, dar și lege pentru instanță.
2.2. Este neîndoielnic că prin contractul de asociere părțile au înțeles să constituie o asociație în participațiune, potrivit dispozițiilor art. 251 și următoarele C. com., așa cum o definesc în art. 1 din contract, stabilind durate, forma și condițiile asocierii.
2.3. Prin anexa la contract, încheiată la data de 8 februarie 1993, părțile au convenit modalitatea de folosire a spațiului comercial adus în asociere de recurentă, stipulând expres că spațiul de la parter, ce revenea recurentei ca modalitate de folosire, începând la 1 ianuarie 1995, va fi închiriat pârâtei - intimate.
2.4. Prin urmare, contractul de închiriere a fost încheiat de părți, dându-se eficiență clauzei stipulate în anexa la contractul de asociere cu privire la modalitatea de utilizare a spațiului, așa cum corect a reținut instanța de apel.
2.5. Sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei pe cererea reconvențională, instanța de apel s-a pronunțat pe excepție, cu respectarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., potrivit cărora instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură sau de fond.
Pe de altă parte, reținând că nu s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, instanța a respectat cele convenite de părți în contractul de asociere privitoare la desocotirea între asociați la împlinirea duratei de funcționare a asociației (art. 1 alin. ultim) în raport de care termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit.
2.6. Cererea de reziliere a contractului de închiriere și evacuare a pârâtei intimate din spațiu au fost respinse de instanța de apel, ca o consecință firească a celor stabilite cu privire la natura relațiilor dintre părți și interdependența dintre cele două contracte, pârâta - intimată acționând cu bună credință, astfel că sancțiunea rezilierii și evacuării nu avea suport legal.
Pentru aceste considerente, înalta Curte în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat recurenta la 10 milioane lei cheltuieli de judecată către intimată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3913/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3906/2005. Comercial → |
|---|
