ICCJ. Decizia nr. 4134/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4134/2005
Dosar nr. 556/2005
Şedinţa publică din 20 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1023 din 27 ianuarie 2004, reclamanta SC P.D.T. SRL, a chemat în judecată pârâta A.V., solicitând instanţei să constate existenţa unui drept de retenţie asupra sumei de 1.102.610.207 lei, reprezentând dividende aferente anului 2002, cuvenite şi neîncasate, până la soluţionarea irevocabilă a litigiilor care formează obiectul dosarului nr. 13131/2003, nr. 13253/2003, nr. 13276/2003, nr. 13384/2003, nr. 13449/2003 aflate pe rolul Judecătoriei sector 6 şi totodată, că nu datorează daune interese moratorii pentru neplata dividendelor, întrucât exercită un drept legal, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 6850 din 24 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă şi a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, SC P.D.T. SRL Bucureşti, cu obligarea reclamantei la 20.000.000 lei, cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că dreptul de retenţie nu poate fi invocat în legătură cu bunuri consumtibile – dividende.
Pe de altă parte este fără temei invocarea dreptului de retenţie printr-o acţiune în constatare, în condiţiile în care creanţa nu este certă, litigiile invocate fiind în curs de soluţionare, iar creanţele invocate întemeiate pe raporturi juridice diferite.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 645 din 16 noiembrie 2004.
Instanţa de apel a reţinut că sentinţa atacată este temeinică şi legală, întrucât dreptul de retenţie nu poate fi exercitat asupra creanţelor constând în sume de bani, cum pretinde reclamanta.
În practică, dreptul de retenţie se invocă pe cale de excepţie în litigii privind restituirea lucrului, sau pe calea contestaţiei la executare.
Pe de altă parte prejudiciul invocat de reclamantă ca imputabil pârâtei nu este cert, neexistând hotărâri în acest sens.
Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta a declarat recurs, susţinând că este netemeinică şi nelegală, întrucât:
- dreptul de retenţie a cărui constatare face obiectul acţiunii, izvorăşte din acelaşi raport juridic existent între părţi şi anume contractul de societate.
Greşit instanţa a reţinut că întrucât dreptul de retenţie nu priveşte un bun mobil sau imobil, determinat, aflat în posesia sa, ci o sumă de bani, nu este admisibil.
Creanţa faţă de pârâtă este certă, aceasta încasând nejustificat dividende aferente anilor 2000 şi 2001, astfel că, pentru această creanţă, fără temei instanţele au respins constatarea dreptului său de retenţie asupra dividendelor ce se cuvin pârâtei din anul 2002, în sumă de 1.102.610.333 lei.
Greşit s-a respins şi cererea privind constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a pretinde daune interese moratorii pentru dividendele din 2002, întrucât refuzul plăţii nu este culpabil, ci determinat de dreptul de retenţie asupra creanţei faţă de pârâtă.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
C. civ. român şi C. com., nu reglementează distinct dreptul de retenţie, ca instituţie juridică determinată dar, sunt câteva prevederi exprese, care consacră formal existenţa dreptului de retenţie cum ar fi: art. 1322 şi art. 1323, dreptul vânzătorului de a refuza predarea lucrului vândut în cazul neplăţii preţului; art. 1618 şi art. 1619, dreptul depozitarului de a refuza restituirea lucrului aflat în depozit în cazul neplăţii cheltuielilor sau daunelor ce se cuvin, etc.
În aceste cazuri, consacrate de legiuitor, dreptul de retenţie izvorăşte din raporturi juridice cu obligaţiuni sinalagmatice şi priveşte un bun mobil sau imobil deţinut de creditor.
În speţă dreptul de retenţie invocat de reclamantă, a cărui constatare se solicită, pe lângă faptul că a fost invocat într-o acţiune în constatare, inadmisibilă, atât timp cât partea are calea acţiunii în realizare, dar nici nu a fost dovedit.
Creanţa invocată de reclamantă, nu este certă şi lichidă, întrucât aşa cum se arată chiar prin acţiune, formează obiectul mai multor litigii dintre părţi, nesoluţionate definitiv.
Dar nu numai creanţa invocată de reclamantă este incertă ci şi datoria acesteia, dividendele pe anul 2002, acestea formând obiectul altui litigiu dintre părţi.
Susţinerea reclamantei că atât creanţa cât şi datoria izvorăsc din acelaşi raport juridic, contractul de societate, este fără relevanţă în ce priveşte temeinicia cererii, întrucât conform situaţiei de fapt reţinută de instanţe, dreptul la dividende îşi are temeiul în calitatea de asociat al pârâtei, pe când sumele încasate fără temei de aceasta, conform susţinerilor reclamantei, sunt urmarea unor fapte culpabile, a căror analiză este supusă instanţelor.
Ca urmare, hotărârea atacată fiind temeinică şi legală, recursul urmează să fie respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanta, parte căzută în pretenţii, va fi obligată faţă de intimata pârâtă la cheltuieli de judecată, în recurs, onorar de avocat plătit de intimată, în sumă de 20.000.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., ridicată de recurenta SC P.D.T. SRL Bucureşti.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceeaşi parte împotriva deciziei nr. 645 din 16 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta la 20.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata A.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 20 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4127/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4135/2005. Comercial → |
|---|
