ICCJ. Decizia nr. 4257/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4257/2005
Dosar nr. 961/2005
Şedinţa de la 23 septembrie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1 din 6 ianuarie 2004, Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă C.C.I. Prahova, Tribunalul Arbitral a admis în parte acţiunea principală formulată de SC S. SA, astfel cum a fost majorată şi a obligat-o pârâta S.N.P. P. SA, la plata sumei de 112.710.870.996 lei contravaloare servicii prestate şi neachitate, la 48.708.739.234 lei penalităţi de întârziere precum şi la plata sumei de 1.982.079.361 lei cheltuieli arbitrale. Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în cererea reconvenţională formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P. şi în consecinţă reclamanta SC S. SA a fost obligată la plata sumei de 3.204.719.072 lei contravaloare facturi neachitate precum şi la plata cheltuielilor de arbitrare şi a cotei părţi din cheltuielile de expertiză.
Împotriva hotărârii arbitrale au formulat acţiune în anulare atât reclamanta SC S. SA cât şi pârâta S.N.P. P. SA, iar Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 89 din 23 februarie 2004 a respins excepţia nulităţii acţiunii în anulare invocată de pârâta S.N.P. P. SA şi trecând la analiza motivelor invocate de reclamanta SC S. SA a ajuns la concluzia că acţiunea în anulare formulată de aceasta este neîntemeiată. Prin aceiaşi decizie nr. 89/2004, Curtea de Apel a admis acţiunea în anulare formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P., a anulat hotărârea arbitrală din 6 ianuarie 2004 şi în fond a admis în parte acţiunea reclamantei pentru 13.953.685.324 lei cu titlu de contravaloare facturi şi penalităţi şi tot în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta S.N.P. P. SA, sucursala P., reclamanta fiind obligată să-i plătească suma de 3.204.719.072 lei contravaloare facturi. Curtea a dispus şi compensarea datoriilor reciproce până la concurenţa sumei de 3.204.719.072 lei şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 10.748.966.565 lei, rest după compensare. În fine, prin Decizia menţionată s-a dispus atât întoarcerea executării cât şi restituirea cauţiunii depusă de S.N.P. P. SA, sucursala P., cu cheltuieli de judecată.
Decizia nr. 89/2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost recurată de reclamanta SC S. SA pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a respins prin Decizia nr. 5766, pronunţată la 16 decembrie 2004 în dosarul nr. 5052/2004.
Pentru a pronunţa soluţia de respingere a recursului, faţă de criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., Înalta Curte a examinat contractul din 31 martie 1999 şi a stabilit în raport de clauzele acestuia prevăzute de art. 6.3 alin. (2) că tarifele urmau să fie negociate ori de câte ori apăreau hotărâri guvernamentale sau alte cauze obiective.
În contextul contractului respectiv s-a analizat şi nota de negociere din 5 ianuarie 2000, prin care s-a negociat preţul prestaţiilor şi s-a confirmat concluzia Curţii de Apel în sensul că această negociere nu constituie act adiţional, concluzia fiind bazată şi pe prevederile art. 7.2 din contractul iniţial, în care s-a prevăzut că modificarea convenţiei nu se poate face decât prin act adiţional semnat de ambele părţi.
Cu referire la aceeaşi notă de negociere în considerentele deciziei s-a reţinut şi faptul că facturarea s-a făcut conform contractului. Instanţa de recurs a avut în vedere şi faptul că desfiinţarea sentinţei arbitrale s-a bazat pe încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii cu referire la art. 364 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 948 C. civ.
Asupra probei cu expertiză coroborată cu prevederile notei de negociere s-a stabilit că varianta I însuşită de experţii consilieri ai părţilor are în vedere compensarea obligaţiilor reciproce ale părţilor, iar în ce priveşte pct. 4 din nota de negociere, prin faptul că părţile au stabilit că taxa de infrastructură se plăteşte de reclamantă şi că ulterior a contractului, care a avut acest obiect demonstrează încă odată că nota de negociere a constituit o fază precontractuală în legătură cu majorarea tarifelor.
Al doilea motiv prin care s-a respingerea acţiunii în anulare formulată de SC S. SA s-a respins cu motivarea că, prin precizările din nota depusă la recurs s-a renunţat la acest motiv de casare. Al treilea motiv care privea nulitatea acţiunii în anulare pentru faptul că aceasta a fost depusă direct la instanţa competentă a fost respinsă pentru motivul că în capitolul intitulat „Despre arbitraj" C. proc. civ., nu s-a prevăzut expres că acţiunea în anulare se depune la instanţa care a pronunţat hotărârea. În fine, s-a respins şi critica privind faptul că instanţa nu ar fi scăzut suma de 10.748.966.565 lei din suma de 164.030.905.392 lei cu privire la care s-a dispus întoarcerea executării. S-a avut în vedere şi faptul că instanţa de prim control judiciar a menţinut obligarea pârâtei la plata acelei sume.
Împotriva deciziei nr. 5766 din 16 decembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat contestaţie în anulare SC S. SA, prin care a solicitat ca după anularea deciziei menţionate să se rejudece recursul şi să se modifice Decizia nr. 89/2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi pe cale de consecinţă să se menţină în totalitate sentinţa arbitrală nr. 1/2004, pronunţată de Comisia de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Prahova.
Contestatoarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 şi 2 C. proc. civ., pentru motivul că, în primul caz, datorită unei erori materiale instanţa de recurs a ignorat facturile existente la dosar, emise şi achitate în baza notei de negociere iar în cel de-al doilea caz, pentru că a omis să se pronunţe pe motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ.
În argumentarea tezei, SC S. SA a susţinut că deşi la dosar se aflau facturile emise de SC S. SA pentru tarifele prevăzute în nota de negociere din 5 ianuarie 2000, instanţa de recurs a reţinut că recurenta, în speţă SC S. SA, a facturat diferenţa de tarif după încetarea contractului şi nu lunar conform contractului ceea ce înseamnă că notei de negociere nu i s-au dat efecte.
Eliminarea acestor probe, a susţinut în continuare contestatoarea, este determinantă în soluţionarea corectă a cauzei.
De asemenea, instanţa de recurs, în opinia sa, nu a avut în vedere faptul că Nota de negociere poartă semnătura departamentului economic şi că astfel consimţământul a fost valabil exprimat, toate condiţiile de valabilitate ale actului fiind respectate.
În acest sens, contestatoarea s-a referit la prima pagină din Nota de constatare care conţinea toate semnăturile care au avut drept consecinţă calificarea actului ca fiind nul absolut, ceea ce îndreptăţeşte să susţină că s-a comis o greşeală materială în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
În argumentarea celei de-a doua teze a articolului 318 C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi că soluţia s-a întemeiat numai pe punctele 8, 9 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ., cu toate că aşa cum a motivat în recurs, soluţia conţinea motive contradictorii pentru că pe de o parte se declară nulitatea absolută a notei de negociere iar pe de altă parte s-au acordat sumele pretinse de părţi prin acţiune. Contestatoarea a citat din nou pag.14 alin. (2) din Decizia nr. 5766/2004 în legătură cu facturile care s-au emis în baza notei de negociere şi care au constituit probe avute în vedere de expertiză în ambele variante. Cu privire la nota de constatare, SC S. SA a susţinut că aceasta a căpătat caracter convenţional prin ea însăşi chiar dacă nu se numeşte act adiţional. Tot în argumentarea aceleiaşi teze contestatoarea s-a referit la ambele variante din expertiză pentru a demonstra că ambele au avut în vedere tarifele stabilite în nota de negociere deşi acest act a fost declarat nul.
Curtea asupra contestaţiei în anulare a reţinut:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare. Prin această cale se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Din argumentarea primei teze a art. 318 C. proc. civ., rezultă că se critică faptul că instanţa a ignorat facturi existente la dosar care au fost emise şi achitate în baza notei de negociere din 5 ianuarie 2000.
Această susţinere vizează probele examinate de Curte ca instanţă de control judiciar în conformitate cu motivele de nelegalitate care au fost invocate în recurs şi după cum s-a arătat mai sus depăşesc cadrul tezei I din art. 318 C. proc. civ., care deschide calea contestaţiei în anulare împotriva unei hotărâri a instanţei de recurs atunci când soluţia dată este consecinţa unei greşeli materiale. Legea se referă la greşeli materiale evidente de ordin procedural şi nu la pretinse erori de fond în legătură cu aprecierea probelor şi cu modul în care instanţa de recurs a examinat situaţia de fapt.
Fără a trece peste consideraţiile de mai sus, dacă se examinează „greşeala" la care s-a referit contestatoarea atunci când a comentat paragraful 2 de la pag. 14 din Decizia contestată se poate observa că instanţa a reţinut existenţa facturilor la dosarul cauzei şi a argumentat că facturarea s-a făcut conform contractului fără să-i dea notei de constatare valoare de act adiţional. Cu toate acestea s-au avut în vedere concluziile expertizei pentru stabilirea corectă a sumei datorate însuşită de experţii părţilor. Prin urmare, Curtea a răspuns la critica I din motivele de recurs prin care recurenta nu era de acord cu varianta I din raportul de expertiză la baza căreia au stat ca documente primare.
Aşadar, contestatoarea reia aceste critici într-o altă formă considerând că este "greşeală materială", în sensul legii însă în realitate urmăreşte o reexaminare a fondului într-o cale extraordinară de atac. Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., nu urmăreşte prin conţinut să deschidă calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă sub motivul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt.
Şi celălalt argument în legătură cu semnarea notei de negociere se înscrie în acelaşi context, cu alte cuvinte în afara a ceea ce teza I a urmărit prin greşeală materială, astfel că pentru aceleaşi argumente va fi înlăturat.
Al doilea motiv invocat de contestatoare priveşte omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv încadrat de aceasta în prevederile art. 318 teza 2 C. proc. civ.
Şi această critică este nefondată întrucât motivul respectiv nu a fost dezvoltat şi argumentat separat aşa cum dispune C. proc. civ., iar din verificarea recursului rezultă că s-au invocat trei motive numerotate cu I, II, III, pe care instanţa de recurs le-a examinat, cu trimitere la prevederile art. 304 punctele 8, 9 şi 10 C. proc. civ., trecând peste faptul că acestea nu vizau nelegalitatea ci doar netemeinicia deciziei pronunţate în apel.
Aşadar, motivele invocate sunt străine prevederilor pe care se întemeiază SC S. SA contestaţia în anulare. De altfel argumentarea acestei omisiuni vizează aceleaşi aspecte de fond în legătură cu alin. (2) din pag. 14 şi cu alegerea variantei expertizei, punând în discuţie în alţi termeni facturile şi tarifele aplicabile care au fost examinate prin raportul de expertiză.
În consecinţă, pentru motivele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anularea deciziei nr. 5766 din 16 decembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. 5052/2004, formulată de contestatoarea SC S. SA Brazi, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4253/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4258/2005. Comercial → |
|---|
