ICCJ. Decizia nr. 4276/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4276/2005
Dosar nr. 10927/2004
Şedinţa publică din 27 septembrie 2005
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 11 iulie 2003 reclamanta SC C. SA Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul S.R.I. pentru a se dispune obligarea acestuia la plata sumei de 246.839.574 lei penalităţi de întârziere şi 14.078.590 lei cheltuieli de judecată.
În apt, se motivează că în baza raporturilor contractuale cu pârâtul a furnizat acestuia diferite cantităţi de energie termică, însă facturile aferente perioadei iulie 2000, ianuarie – iulie 2001 şi 2002 au fost achitate cu mari întârzieri faţă de termenul de scadenţă, astfel că datorează penalităţi de întârziere, conform art. 18 din contractul încheiat între părţi. Se apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiilor art. 102 C. civ., întrucât neprimirea la timp a creditelor bugetare nu constituie caz fortuit, care să îl exonereze pe pârât de plata penalităţilor de întârziere. De altfel, la încheierea contractului pârâtul cunoştea posibilităţile de plată şi consecinţele nerespectării termenelor de scadenţă. Se mai motivează că procedura concilierii prealabile a fost îndeplinită, prin cererea de emitere a somaţiei de plată, cerere respinsă prin Ordonanţa nr. 584 din 12 mai 2003 a Tribunalului Iaşi.
Acţiunea a fost motivată în drept.
Prin sentinţa civilă nr. 2293/ E din 30 septembrie 2003 a Tribunalului Iaşi a fost admisă acţiunea reclamantei SC C. SA Iaşi în contradictoriu cu S.R.I., care a fost obligat la plata sumelor de 246.839.754 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi la 14.078.590 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 969 şi art. 970 C. civ., convenţiile legale încheiate au putere de lege între părţile contractante, iar acestea trebuie executate cu bună – credinţă.
De asemenea, art. 1361 C. civ. stabileşte că principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preşul în ziua şi la locul stabilit prin contract. Tot astfel, art. 1082 C. civ. stabileşte că debitorul poate fi obligat la plata de daune interese fir pentru neexecutarea obligaţiei, fie pentru executarea acesteia cu întârziere, chiar dacă nu este de rea-credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că executarea provine dintr-o cauză străină ce nu îi poate fi imputată.
În speţă, pârâtul a beneficiat de agent termic, cu obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor în termen de 10 zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia la beneficiar. În articolul 18 din contract s-a stipulat că neachitarea facturilor în termenul arătat conduce la perceperea unei majorări a valorii facturii de 0,22 % pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data scadenţei facturii şi până la achitarea ei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R.I., considerând-o nelegală şi netemeinică, întrucât clauzele din contractele invocate nu sunt legal stabilite; neasigurarea fondurilor de către C.A.S.S. constituie caz fortuit; facturile invocate fac parte din două contracte, aşa încât ar fi fost necesare acţiuni separate.
În dezvoltarea primului motiv de apel se arată că prevederile expuse la art. 12 şi art. 18 din contractele în litigiu reproduc dispoziţiile art. 10 – 28 şi respectiv art. 72 – 109 din regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei termice, articole abrogate prin HG nr. 168 din 13 martie 2000, deci anterior propunerii contractuale făcute de reclamanta – intimată, aşa încât nu dispuneau de un temei legal.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel, consideră apelanta că insuficienţa fondurilor băneşti, precum şi primirea lor cu întârziere, situaţie probată cu înscrisurile de la dosar, nu sunt de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1082 – 1083 C. civ., întrucât plăţile se fac de către C.A.S.A. Iaşi din bugetul asigurărilor de sănătate, în temeiul contractului de furnizare de servicii medicale, iar între asigurarea finanţării şi faptul efectuării plăţilor de către spital către intimată, există o strânsă legătură de cauzalitate, de natură a proba lipsa de culpă a unităţii spitaliceşti.
Referitor la ultimul motiv de apel, consideră pârâta că întrucât între părţi s-au efectuat prestaţii în baza a două contracte, ce vizau intervale de timp diferite, intimata avea obligaţia de a formula acţiuni judecătoreşti separate.
Intimata prin întâmpinare consideră apelul ca fiind nefondat, întrucât cele două contracte au fost semnate de apelantă fără obiecţiuni, iar la data semnării lor aceasta din urmă îşi cunoştea posibilităţile de plată şi respectiv consecinţele nerespectării termenelor convenţiei.
Prin Decizia nr. 338 din 1 octombrie 2004, Curtea de Apel Iaşi secţia comercială şi de contencios administrativ a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea reclamantei SC C. SA, cu cheltuieli de judecată în sumă de 7.089.295 lei.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în temeiul legal, motivat şi timbrat reclamanta SC C. SA Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu a verificat toate probele aflate la dosarul cauzei, care ar fi dus la formarea altei convingeri în sensul că s-a realizat consimţământul valabil al părţilor conform dispoziţiilor art. 948 C. civ. şi că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că penalităţile nu sunt datorate de pârâtă deoarece întârzierea s-a datorat unor împrejurări asimilate cazului fortuit conform art. 1082 C. civ. datorită refinanţării la timp de către C.N.A.S.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei.
În mod corect instanţa de apel a apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
Astfel, critica formulată de recurentă pe motiv că instanţa de apel nu a verificat toate probele existente la dosar care ar fi condus la formularea altei convingeri, este neîntemeiată, întrucât, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel şi-a formulat convingerea că ambele părţi şi-au menţinut punctul de vedere exprimat iniţial aşa încât „consimţământul părţilor nu a fost valabil exprimat" în sensul dispoziţiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 C. civ.
Intimata – pârâtă prin notele de obiecţiuni la ambele contracte a învederat faptul că „ datorită finanţării eşalonate şi în limitele total insuficiente este în imposibilitate de a suporta plata penalităţilor prevăzute de art. 18 lit. a) din contracte.
De asemenea nici a doua critică formulată de recurentă că în cauză nu s-a dovedit cazul fortuit constând în refinanţarea la timp şi cu sume suficiente a intimatei – pârâte de către C.N.A.S. şi că în acest caz nu erau aplicabile dispoziţiile art. 1082 C. civ. nu este întemeiată.
În mod corect a reţinut instanţa de apel din aprecierea adreselor aflate la dosar apel, că intimata a încunoştinţat în numeroase rânduri C.A.S. Iaşi cu privire la existenţa unor furnizori neachitaţi, printre care şi recurenta, pentru urgentarea finanţării, în condiţiile în care sursele bugetare constituie singura sa sursă de venit.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SA Iaşi, împotriva deciziei nr. 338 din 1 octombrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4267/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4277/2005. Comercial → |
|---|
