ICCJ. Decizia nr. 4659/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4659/2005
Dosar nr. 159/2005
Şedinţa publică din 12 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii T.C. şi T.M. au chemat în judecată pe pârâta SC R. SRL Suceava, solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de împrumut garantat cu ipotecă, cu privire la clauza referitoare la plata penalităţilor de 10 % pe zi de întârziere.
Tribunalul Suceava, prin sentinţa nr. 594 din 7 aprilie 2004, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut din 25 martie 2003, cu privire la clauza privind penalităţile de 10 % pe zi de întârziere.
Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 313/1879 declară anulată clauza penală într-un contract de împrumut sau de prestaţii în natură, debitorul putând fi condamnat numai la dobânzi sau la daune interese în condiţiile art. 1084 C. civ.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 216 din 27 octombrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, considerând că în convenţia părţilor s-a stipulat o clauză nelegală, iar executarea convenţiei nu a fost executată cu bună credinţă încălcându-se dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 313/2879.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă întrucât prin Decizia nr. 141/2003, Curtea de Apel Suceava nu a soluţionat valabilitatea titlului executoriu ci numai formele de executare.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs, susţinând că în mod greşit instanţele de fond au respins excepţia autorităţii de lucru judecat, cât timp Decizia civilă nr. 141/2003 a Curţii de Apel Suceava s-a pronunţat asupra penalităţilor de 10 % pe zi de întârziere.
Interpretând greşit dispoziţiile OUG nr. 9/2000 instanţele au reţinut că Legea nr. 313/1878 declară nulă absolut clauza penală, fără a avea în vedere şi dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ. şi confundă penalităţile de întârziere cu clauza penală.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contractul de împrumut cu ipotecă, autentificat sub nr. 1477 din 25 martie 2003 pârâta a împrumutat de la reclamanţi suma de 3250 euro până la 25 aprilie 2003 stabilindu-se penalităţi de 10 % pe zi întârziere în caz de nerestituire la timp a ratelor.
Prin Decizia nr. 141 din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Suceava a admis apelul creditoarei, a schimbat în parte sentinţa nr. 1296 din 17 septembrie 2003 a Judecătoriei Fălticeni, a admis în parte contestaţia la executare şi a anulat parţial formele de executare, considerând că în convenţia părţilor clauza privind penalitatea de 10 % pe zi de întârziere nu contravine dispoziţiilor OG nr. 9/2000.
Acţiunea în constatarea nulităţii a fost însă întemeiată pe Legea nr. 313/1879, lege care prevede că în contractele de împrumut judecătorul va putea condamna numai la plata dobânzilor prevăzute de art. 1589 C. civ., iar în caz de alte obligaţiuni, la daune interese conform art. 1084 C. civ. (art. 1 din actul normativ menţionat).
Art. 1201 C. civ., stabileşte că este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele, în contra lor în aceeaşi calitate.
Condiţia identităţii de obiect, cauză şi părţi nu este îndeplinită pentru a putea fi invocată excepţia lucrului judecat, temeiul analizei raportului juridic în contestaţia la executare fiind OG nr. 9/2000 în timp ce acţiunea în anulare a fost susţinută în considerarea Legii nr. 313/1879.
Dispoziţiile art. 1584 C. civ., stabileau dobânzile pentru afacerile civile şi cele comerciale, care nu pot fi interpretate decât în raport cu dispoziţiile actuale privind cuantumul dobânzilor legale, prevăzute la momentul încheierii actului de OG nr. 9/2000.
Instanţele de fond au analizat judicios interdicţia legală ca în contractele de împrumut să se stipuleze clauze opresive, contrare principiilor generale de drept şi echitate, străine dreptului comercial, indiferent de înţelesul pe care părţile au înţeles să le dea.
Evocarea prevederilor art. 969 C. civ., nu este pertinentă. Numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi; astfel nici un participant la raportul juridic nu poate invoca acordul de voinţă încheiat în dispreţul prevederilor legale imperative. Iar prin art. 1 din legea citată, debitorul nu poate fi condamnat decât la dobânzile legale.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 216 din 27 octombrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Suceava.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SRL Suceava, împotriva deciziei nr. 216 din 27 decembrie 2004 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4657/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4660/2005. Comercial → |
|---|
