ICCJ. Decizia nr. 5026/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5026/2005
Dosar nr. 1024/2005
Şedinţa publică din 26 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 6 decembrie 2002 reclamantul K.I., a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, S.A.R., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 699.675.000 lei (475.000.000 lei reactualizată cu indicele de inflaţie), reprezentând indemnizaţie de despăgubire datorată în temeiul contractului de asigurare de bunuri din 9 februarie 2000, precum şi la plata dobânzii legale aferente calculată de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că este proprietarul autoturismului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 noiembrie 1999 cu numitul S.D.T. La data de 9 februarie 2000 a încheiat cu pârâta contractul de asigurare mai sus menţionat, automobilul fiind asigurat la suma de 500.000.000 lei, fiind prevăzută o franciză deductibilă de 5 %, toate ratele de asigurare aferente fiind achitate. La data de 9 februarie 2001 autoturismul a fost furat, reclamantul anunţând pârâta de producerea cazului asigurat. Pârâta însă a refuzat plata sumei asigurate pe motiv că nu este proprietarul autoturismului.
Reclamantul arată însă că în contractul de asigurare figurează în calitate de asigurat şi a devenit proprietarul autoturismului la data de 15 noiembrie 1998, chiar dacă formalităţile necesare în faţa organelor de poliţie s-au efectuat ulterior încheierii contractului de asigurare.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995, art. 969, 1073 şi următoarele, art. 1088 şi următoarele C. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 2130 din 12 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantului, obligând pârâta la plata sumei de 700.749.480 lei, cuantumul despăgubirilor stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a dobânzii legale aferente, de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată, înlăturând, în considerentele hotărârii, susţinerile pârâtei privind împrejurarea că reclamantul nu ar fi proprietarul autoturismului (şi deci persoana îndreptăţită să primească indemnizaţia de asigurare) precum şi cele privind incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 16 lit. ş) din Condiţiile generale facultative C.A.S.C.O.I., în sensul că furtul nu ar fi fost comis prin efracţie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel societatea pârâtă, motivele de apel vizând următoarele aspecte:
1. Instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă la plata unei despăgubiri pentru un eveniment care nu constituie risc asigurat, în contractul de asigurare fiind prevăzută în mod explicit această excludere; deşi societatea pârâtă s-a angajat să despăgubească furtul produs prin efracţie, a fost stipulată în mod expres ca o cauză de excludere a acordării despăgubirii, furtul comis cu chei potrivite.
2. Asiguratul nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce decurg din contractul de asigurare, agravând răspunderea societăţii, situaţie care dă dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii, deşi asiguratul are obligaţia de a se comporta ca un bun proprietar depunând toate diligenţele pentru prevenirea riscurilor asigurate, intimatul recunoaşte faptul că a pierdut cheile autoturismului însă nu a adus la cunoştinţa societăţii de asigurări această împrejurare, fapt ce constituie o circumstanţă de natură să aducă o modificare riscului contractual.
3. Instanţa de fond a obligat pârâta apelantă la plata unei despăgubiri care este cu mult mai mare decât cea corectă, bazându-se doar pe concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, care au luat în calculul despăgubirii în mod eronat valoarea agreată de reclamant pentru suma asigurată şi nu valoarea reală a autoturismului.
Astfel, în urma unor calcule detaliate, apelanta consideră că întrucât la data producerii riscului asigurat valoarea reală a bunului era de 336.832.488 lei (aplicându-se uzura corespunzătoare la data daunei) aceasta reprezintă cuantumul maxim al despăgubirii de la care se porneşte în vederea stabilirii întinderii pagubei.
4. Asiguratul nu a prezentat documentele corespunzătoare în susţinerea calităţii sale de proprietar, acesta prezentând trei documente distincte, întocmite la data diferite, care au acelaşi obiect, însă preţul este distinct, ştiut fiind că dreptul a despăgubire aparţine proprietarului, iar intimatul reclamant nu îşi îndeplinise obligaţiile ce-i reveneau conform legislaţiei în vigoare, în această calitate. Mai precizează apelanta că, furtul s-a produs în ultima zi de valabilitate a poliţei, când autoturismul era supra asigurat, iar la data încheierii şi derulării contractului de asigurare, autoturismul figura în cartea de identitate, talon şi evidenţele poliţiei, pe numele altui proprietar.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 616 din 17 decembrie 2004, respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti, reţinând ca fiind temeinică şi legală hotărârea instanţei de fond.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen, legal timbrat şi motivat, pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând motivele din apel sub forma criticilor în recurs, susţinând în esenţă că:
- Decizia a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât, conform Legii nr. 493/2004 „apelurile aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii se trimit la tribunale";
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate care erau hotărâtoare la dezlegarea pricinii potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv expertiza traseologică din 9 aprilie 2003.
În consecinţă, recurenta-reclamantă solicită, în temeiul art. 304 pct. 3 şi 10 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecare instanţei competente.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, rezultă că ambele instanţe în mod greşit au apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate, pronunţând soluţii nelegale şi netemeinice.
Critica recurentei de casare a deciziei potrivit motivului prevăzut la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este neîntemeiată întrucât curtea de apel era competentă să soluţioneze calea de atac, astfel că nu se impunea trimiterea cauzei la tribunal, aceasta fiind instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă.
Cea de a doua critică referitoare la faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără a analiza proba cu expertiza traseologică efectuat în cauză, care constituia o dovadă importantă în dezlegarea pricinii, este întemeiată.
Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., anterior Legii nr. 219/2005 „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii".
Conform art. 16 lit. ş) ultimul alineat din Condiţiile de asigurare „în caz de furt al autovehiculului sau al părţilor componente, asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă furtul nu s-a comis prin efracţie, ci prin chei potrivite.
La dosarul cauzei există raportul de expertiză din 9 aprilie 2003 (dosar fond) asupra încuietorii autoturismului, din care rezultă faptul că aceste încuietori nu au fost forţate.
Recurenta a menţionat chiar în primul motiv de apel că în cauză operează clauza de exonerare a răspunderii societăţii de asigurare, respectiv art. 16 lit. ş) alin. ultim din condiţiile de asigurare, dar instanţa de apel nu a analizat o probă concludentă şi pertinentă aflată la dosar, respectiv expertiza traseologică, din care rezultă că încuietorile maşinii nu au fost forţate, ceea ce înseamnă cu furtul s-a comis cu chei potrivite şi nu prin efracţie, aspect care exonerează de răspundere pe asigurător.
Aşa fiind Curta, în temeiul art. 312 alin. (2) şi următoarele C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica Decizia atacată, va admite şi apelul pârâtei şi va schimba, în tot, sentinţa civilă, nr. 2130 din 12 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti şi va respinge acţiunea.
În baza art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti.
Modifică Decizia nr. 616 din 17 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite apelul pârâtei şi schimbă în tot sentinţa nr. 2130 din 12 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti şi respinge acţiunea.
Obligă intimata la plata sumei de 2000 lei noi cheltuieli de judecată către recurentă.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5022/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5041/2005. Comercial → |
|---|
