ICCJ. Decizia nr. 5044/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5044/2005
Dosar nr. 8744/2004
Şedinţa publică din 27 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 11 februarie 2002, reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL Călăraşi, solicită instanţei să constate rezilierea contractului de concesiune, să oblige pârâta la plata sumei de 56.579.112 lei cu titlu de redevenţă datorată pentru perioada trimestrul III 2000, trimestrul IV 2001 şi penalităţi aferente acesteia în sumă de 27.169.200 lei şi să dispună evacuarea pârâtei de pe terenul concesionat.
Pârâta invocă în apărare excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 889 din 27 noiembrie 2001 a Tribunalului Călăraşi.
Prin sentinţa civilă nr. 242 din 15 martie 2002, Tribunalul Călăraşi admite excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă şi respinge acţiunea reclamantului reţinând că prin sentinţa civilă nr. 889 din 27 noiembrie 2001, Tribunalul Călăraşi a soluţionat definitiv cererile de reziliere a contractului de concesiune şi evacuare în sensul respingerii, motivat de achitarea tarifelor până la data de 1 ianuarie 2002.
Prin Decizia civilă nr. 941 din 26 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite recursul declarat de recurentul reclamant, modifică în tot sentinţa atacată în sensul că respinge excepţia autorităţii lucrului judecat ca nefondată şi trimite cauza spre rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă, reţinând că nu există identitate de părţi şi de obiect.
Prin sentinţa civilă nr. 1586 din 1 noiembrie 2002, Tribunalul Călăraşi, după rejudecare, admite în parte acţiunea formulată de reclamant, obligă pe pârâtă la plata sumei de 83.796.070 lei, reprezentând redevenţă şi penalităţi (recalculate), conform contractului de concesiune dintre părţi, până la 31 octombrie 2002 şi respinge capetele de cerere privind rezilierea respectivului contract şi evacuarea pârâtei de pe terenul concesionat, reţinând că potrivit clauzelor contractuale pârâta era obligată la achitarea redevenţei încă de la punerea efectivă în posesia terenului concesionat, că a achitat redevenţă numai de la încheierea contractului, astfel că există restanţă la plata redevenţei la care, justificat, reclamanta a calculat penalităţi.
Prin Decizia comercială nr. 691 din 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite recursurile declarate de recurentul reclamant şi de recurenta pârâtă împotriva sentinţei de mai sus, casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că data reală a încheierii atât a contractului de concesiune cât şi a procesului verbal de predare primire a terenului obiect al concesiunii este aceeaşi, respectiv 19 februarie 1999 şi că este necesară efectuarea unei expertize contabile care să stabilească sumele datorate de pârâtă prin raportare la plăţile efectiv efectuate de aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 2451 din 11 noiembrie 2003, Tribunalul Călăraşi respinge acţiunea reclamantului, obligându-l la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând onorariu de expert, reţinând pentru a decide astfel că, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză administrată în cauză, între părţi s-a încheiat contractul de concesiune la 19 februarie 1999, dar că punerea în posesie s-a făcut la 16 iulie 1999, conform procesului verbal întocmit şi semnat la această dată, şi că faţă de suma de 2855,30 dolari S.U.A. pe care pârâta ar fi trebuit să o achite până la data de 31 octombrie 2003, aceasta a achitat 2915,30 dolari S.U.A., îndeplinindu-şi astfel toate obligaţiile.
Prin Decizia comercială nr. 111 din 29 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 2451 din 11 noiembrie 2003.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat la 19 februarie 1999 un contract de concesiune având ca obiect dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 56 mp. pe o durată de 5 ani, că în cauză s-a administrat o expertiză contabilă care a stabilit achitarea integrală de către pârâtă a redevenţelor datorate până la 31 octombrie 2003, cu privire la care reclamanta nu a formulat obiecţiuni, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea întrucât sumele pretinse cu titlu de redevenţă pentru trimestrul III 2000, trimestrul IV 2001, nu sunt datorate, iar intimata pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de concesiune.
Nemulţumit de soluţia instanţei de apel, reclamantul a formulat recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 3, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe deoarece, apreciază recurentul, instanţa nu era competentă în cauză, iar în subsidiar, pe fond, solicită schimbarea în totalitate a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, propunând probe cu acte şi expertiză.
În fundamentarea recursului său, reclamantul recurent arată că pricina trebuia judecată de secţia comercială a Tribunalului Călăraşi, care ar fi trebuit să pronunţe o sentinţă comercială, motiv invocat şi în cererea de apel şi neexaminat de curtea de apel, astfel că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe şi instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare.
Mai susţine recurentul că instanţa de apel, interpretând greşit actul dedus judecăţii a pronunţat o hotărâre nelegală, reţinând greşit că data încheierii contractului şi data punerii în posesie sunt irelevante, întrucât tocmai aceste date au fost eronat stabilite prin raportul de expertiză şi pe cale de consecinţă greşit s-a stabilit de către expert şi că pârâta şi-a achitat obligaţiile în totalitate, instanţa respingând nejustificat cererea de efectuare a unei noi expertize contabile ca nefiind utilă cauzei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta intimată solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, criticile formulate de recurent cu privire la Decizia instanţei de apel neputând fi primite.
Se reţine astfel că sentinţa prin care s-a soluţionat cauza în fond a fost pronunţată de instanţa competentă, respectiv de Tribunalul Călăraşi în a cărui structură administrativă nu este organizată o secţie comercială specializată, astfel că în mod corect instanţa de apel nu a luat în considerare critica formulată de reclamant cu prilejul promovării apelului.
Se constată de asemenea că soluţia instanţei de fond menţinută de instanţa de apel a fost pronunţată cu luarea în considerare a celor stabilite prin raportul de expertiză contabilă administrată în cauză la indicaţia instanţei de control, raport ce a fost depus la data de 3 noiembrie 2003 şi cu privire la care recurentul nu a formulat obiecţiuni şi nu s-a prezentat spre a le formula şi susţine eventual la termenul de dezbatere din 11 noiembrie 2003, pentru care a fost legal citat (dosarul nr. 2946/2003), astfel că în mod întemeiat instanţa de fond a apreciat că pârâta şi-a achitat toate obligaţiile faţă de reclamantul recurent reţinând şi că, şi dacă dispoziţia contractuală cu privire la data plăţii redevenţei ar fi neclară, ea se interpretează în favoarea celui care se obligă, respectiv în favoarea pârâtei, în lipsa unei dispoziţii exprese, iar părţile nu au făcut probe din care să rezulte altă situaţie decât cea evidenţiată de expert.
Se reţine şi că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că, faţă de obiectul pricinii care, aşa cum confirma şi recurentul prin cererea de recurs, poartă asupra redevenţelor cuvenite pe trimestrul III 2000, trimestrul IV 2001, redevenţele cuvenite pentru perioada cuprinsă între 19 februarie 1999 – 16 iulie 1999, nefăcând obiectul litigiului, data încheierii contractului de concesiune şi data punerii în posesia terenurilor situate la 19 februarie 1999 sau la 16 iulie 1999 sunt irelevante.
Astfel fiind, criticile formulate prin cererea de recurs împotriva deciziei instanţei de apel sunt nefondate, Decizia recurată fiind temeinică şi legală, dată cu corecta interpretare a actului dedus judecăţii şi cu examinarea tuturor probelor administrate în cauză şi, în consecinţă, recursul promovat de reclamant urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.C., împotriva deciziei nr. 111 din 29 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5041/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5045/2005. Comercial → |
|---|
