ICCJ. Decizia nr. 508/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 8 ianuarie 2004, reclamanta SC E.O. SA, sucursala Alexandria a chemat în judecată SN î.F. SA, sucursala Teleorman solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.276.884.477 lei, reprezentând majorări de tarif calculate conform contractului pentru plată cu întârziere a facturilor, cu cheltuieli de judecată.
în motivare, reclamanta a arătat că în baza contractului de furnizare a energiei electrice, a livrat pârâtei energie electrică fără ca aceasta să achite contravaloarea acesteia la termenele stipulate în contract, motiv pentru care s-au calculat majorări de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.
Prin sentința comercială nr. 190 din 23 februarie 2004, Tribunalul Teleorman a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă.
A admis excepția prematurității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC E.O. SA, sucursala Alexandria, împotriva pârâtei SN î.F. SA, ca prematur introdusă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, în sensul dispozițiilor art. 1021 C. civ., față de împrejurarea că din acțiunea care a format obiectul dosarului Tribunalului Teleorman și în care s-a pronunțat sentința civilă 2817/2002, irevocabilă, a vizat aceeași sumă de 1.276.884.477 lei reprezentând majorări de tarif, sumă care se pretinde de reclamantă și în prezenta cauză, a fost respinsă ca prematur introdusă, fără a se pune în discuție fondul cauzei.
S-a constatat că acțiunea reclamantei este, în continuare, prematur formulată, întrucât suma de 1.276.884.477 lei, reprezentând majorări de tarif, face parte din suma de 5.790.778.331 lei pentru care s-au obținut înlesniri la plată conform O.U.G. 57/2002 și Ordinul nr. 251/195/2002, constând în eșalonarea la plată în 24 rate lunare, începând cu luna martie 2004.
împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta.
Prin decizia comercială 215 din 14 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC E.O. SA, sucursala Alexandria în contradictoriu cu intimata pârâtă SN î.F. SA, sucursala Teleorman.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 din O.U.G. 57 din 16 mai 2002 și ale Ordinului 251/195/2002 de aprobare a Normelor Metodologice, privind procedura și competența de acordare a înlesnirilor la plata obligațiilor scadente și neachitate până la data de 31 decembrie 2001 către principalii furnizori de resurse energetice și apă.
Potrivit graficului aprobat de C.A. al apelantei la 17 decembrie 2002, debitul a fost eșalonat pe perioada martie 2004 - februarie 2006.
Acest grafic a fost adoptat și prin convenția nr. 516 din 16 ianuarie 2004, încheiată între părți, unde se prevede că prima rată a eșalonării devine scadentă în martie 2004.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs, timbrat, reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, se arată că instanța de apel a făcut confuzie între cele două grafice de eșalonare încheiate între părți, deși recurenta a dovedit că pârâta nu și-a respectat obligațiile din graficul încheiat la 20 aprilie 2002 și nu obligațiile din Convenția nr. 516 din 16 ianuarie 2004, care nu se încheiase la data introducerii cererii de chemare în judecată, neefectuând plățile conform graficului din 2002.
Al doilea motiv de recurs se referă la greșita apreciere de către instanța de apel a relevanței datei aprobării eșalonării plății, 17 decembrie 2002, conform H.C.A. al SC E.O. SA.
Astfel se susține că în conformitate cu convenția-cadru stabilită prin Normele metodologice din 24 iunie 2002, aprobarea este sub condiție, respectiv constituirea unei garanții la nivelul unei tranșe lunare din grafic, condiție îndeplinită de intimata-pârâtă abia la 15 ianuarie 2004 prin scrisoarea de garanție a B.C.R. Teleorman.
în al treilea rând, se critică decizia instanței de apel pentru misiunea acesteia de a se pronunța cu privire la procesul-verbal de reeșalonare a datoriilor încheiat între părți la 20 aprilie 2002, nerespectat de intimata pârâtă.
în raport de motivele de recurs invocate, recurenta a solicitat casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a se analiza o eventuală suspendare a judecății pe timpul derulării convenției de eșalonare a plății.
în drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând hotărârile pronunțate în cauză prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, instanțele interpretând corect actul juridic dedus judecății, fiind date cu aplicarea corectă a legii.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, înalta Curte reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 57/2002 și ale Ordinului nr. 251/2002.
în temeiul actului normativ menționat C.A. al recurentei a aprobat prin hotărârea din 17 decembrie 2002 eșalonarea la plată în 24 rate lunare a sumei de 5.790.778.331 lei (în care este inclusă și suma de 1.276.884.477 lei, majorări de tarif datorate la 31 februarie 2001), reprezentând contravaloarea facturilor de majorări.
Conform graficului aprobat de C.A. al SC E.O. SA, la data de 17 decembrie 2002, debitul a fost eșalonat pe perioada martie 2004 - februarie 2006, suma de plată lunară fiind de 241.282.430 lei.
De altfel, hotărârea din 17 decembrie 2002 a fost comunicată de recurentă și intimatei cu adresa nr. 133 din 9 ianuarie 2003.
Cum părțile au convenit să eșaloneze datoria scadentă la 31 decembrie 2001 în 24 rate lunare, pe perioada cuprinsă între martie 2004 - februarie 2006, suma datorată a încetat să mai fie exigibilă, prin acordarea termenelor de plată până în februarie 2006.
Articolul 5 din O.U.G. 57/2002 prevede, imperativ că în condițiile respectării graficelor de eșalonare, executarea silită sau orice alte măsuri pentru recuperarea acestor debite se suspendă începând cu data aprobării înlesnirilor la plată și nu cu data încheierii convenției dintre creditor și debitor de stabilire a graficului de eșalonare.
în speță, data comunicării aprobării înlesnirilor la plată constând în eșalonarea a 24 de rate lunare a sumei de 5.790.778.331 lei, reprezentând majorări de tarif (în care este inclusă și suma dedusă judecății) este data de 9 ianuarie 2003, după cum s-a menționat anterior, dată la care i s-a comunicat intimatei hotărârea din 17 decembrie 2002 a C.A. al recurentei.
Rezultă că de la această dată au devenit operante dispozițiile art. 5 din O.U.G. 57/2002 privitoare la suspendarea oricărei măsuri de recuperare a debitelor respective.
Susținerile recurentei din motivele anterior menționate sunt nefondate și în raport de preambulul Convenției nr. 516 din 16 ianuarie 2004 încheiată între cele două părți (care de altfel, conform art. 969 C. civ. este legea părților).
Astfel, se menționează că urmare cererii nr. 4265 din 11 iunie 2002 a SN î.F. SA Teleorman, înregistrată la SC E.O. SA Alexandria, prin care se solicită înlesniri la plata obligațiilor scadente și neachitate până la data de 31 decembrie 2001 către principalii furnizori de resurse energetice și apă, și pe baza analizei documentației conform O.U.G. 57/2002 și ale Ordinului ministerului industriei și resurselor și ministerului administrației publice nr. 251/195/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura și completarea de acordare a înlesnirilor la plata obligațiilor scadente și neachitate până la 31 decembrie 2001 către principalii furnizori de resurse energetice și apă s-a aprobat eșalonarea la plată pe 24 luni a majorărilor de întârziere aferente în cuantum de 5.790.778.331 lei, conform graficului care face parte integrantă din convenție, începând cu luna martie 2004.
Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada susținerilor sale, în sensul că intimata pârâtă nu a respectat graficul de reeșalonare, mai ales că prima tranșă a devenit scadentă în martie 2004, conform actelor anterior analizate, în mod corect, s-a reținut în cauză că cererea a fost prematur introdusă.
Totodată, Curtea constată că reeșalonarea la plată a facturilor de majorări în 24 rate lunare a fost stabilită de părți în baza O.U.G. 57 din 27 mai 2002, deci ulterior primului proces-verbal de reeșalonare a datoriilor încheiat între părți la data de 20 aprilie 2002.
în consecință, conform art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 511/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 505/2005. Comercial → |
|---|
