ICCJ. Decizia nr. 5157/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5157/2005
Dosar nr. 3053/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 173/ C din 23 februarie 2005, Tribunalul Braşov a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C.B. SA şi a obligat pârâta SC I. SRL Braşov să achite reclamantei suma de 349.960.500 lei folosinţa terenului pe perioada octombrie 2002 – martie 2003, respingând pretenţiile în sumă de 1.415.535.583 lei şi evacuarea pârâtei, ca nemenţinută.
A admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta să încheie cu pârâta contractul de vânzare – cumpărare, având ca obiect terenul situat în Braşov, cu daune cominatorii în caz de refuz.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că părţile au încheiat contractul de închiriere asupra terenului pe perioada 1 aprilie 2002 – 30 septembrie 2002, prelungit prin tacita relocaţiune.
Prin adresa din 11 noiembrie 2002 pârâta a solicitat cumpărarea terenului, potrivit prevederilor Legii nr. 133/1999, astfel încât reclamanta avea obligaţia de a proceda la vânzarea terenului în 90 zile de la data depunerii cererii, aceasta revenind ulterior asupra deciziei de vânzare.
Pârâta a achitat chiria până în luna octombrie 2002, astfel încât datorează chiria până la 11 februarie 2003, data împliniri termenului prevăzut de Legea nr. 133/1999.
Apelul declarat de reclamanta SC C.B. SA, a fost soluţionat prin Decizia nr. 104 din 20 mai 2005. Instanţa de apel a admis în parte apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 1.415.535.583 lei chirie datorată. S-a dispus evacuarea pârâtei, s-a respins cererea reconvenţională cu cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că potrivit art. 17 din contract s-a convenit ca în caz de neplată a chiriei în termen, contractul să fie reziliat de drept, în favoarea proprietarului, care poate trece la evacuarea chiriaşului, fără somaţie şi fără judecată, pactul comisoriu având gradul IV.
Contractul de închiriere a fost încheiat pe o perioadă determinată, fiind prelungit prin tacita relocaţiune, menţinându-se clauzele contractuale, sub toate aspectele.
În consecinţă, a intervenit pactul comisoriu, de gradul IV, prin neplata chiriei de către pârâtă.
Depunerea cererii de cumpărare a imobilului la data de 11 noiembrie 2002, nu a însemnat exonerarea pârâtei de la plata chiriei, cu atât mai mult, cu cât procedura prevăzută de Legea nr. 133/1999, includea un termen de 90 zile pentru acceptarea ofertei de cumpărare.
Prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999 condiţionează posibilitatea de cumpărare a activului, de existenţa unui contractul de închiriere valabil încheiat, ori în speţă contractul era reziliat, deplin drept chiriei, astfel că cererea reconvenţională nu este fondată.
Constatând că pârâta a folosit terenul închiriat din octombrie 2002 şi până în februarie 2004, fără a achita chiria, respectiv folosinţa terenului (după rezilierea contractului) instanţa de apel a obligat pârâta la plata sumei de 1.415.535.583 lei, reprezentând 69.972.100 lei + T.V.A. pe o perioadă de 17 luni.
Actualizarea pretenţiilor cu rata inflaţiei a fost respinsă, potrivit art. 1088 C. civ., ce permite cuantificarea daunelor interese doar la nivelul dobânzii legale.
În raport cu aceste considerente, instanţa a schimbat hotărârea instanţei de fond, astfel cum s-a arătat mai sus, acordând cheltuieli de judecată.
La data de 19 iulie 2005, pârâta SC I. SRL Braşov a declarat recurs, împotriva deciziei instanţei de apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate de pârâtă vizează încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii, în sensul că motivarea hotărârii cuprinde aspecte ce nu au fost puse în discuţia părţilor. Recurenta arată astfel că întreaga hotărâre se bazează pe singură afirmaţie ce nu corespunde realităţii şi anume că se aplică în speţă pactul comisoriu având gradul IV, privind rezilierea contractului, cu consecinţa neîndeplinirii condiţiilor pentru cumpărarea imobilului, potrivit Legii nr. 133/1999.
Ori în speţă, susţine recurenta, contractul prevede şi posibilitatea compensării reciproce a datoriilor, aşa cum au fost acceptate obiecţiunile la contract, prin actul încheiat la data de 23 aprilie 2002. În această situaţie, greşit a reţinut instanţa de apel că neplata chiriei a condus la rezilierea de drept, cât timp reclamanta a emis facturi abia la data de 19 septembrie 2003, pentru perioada de un an (octombrie 2002 – septembrie 2003) când contractul prevedea rezilierea pentru neplata chiriei în termen de 25 zile calendaristice de la data emiterii acesteia de către proprietar. S-a menţionat că aceste facturi au fost restituite prin adresă, atâta timp cât a operat compensare.
A doua critică vizează greşita reţinere a dobândirii terenului, respectiv în baza HG nr. 834/1991, şi că în acest fel acesta nu este un activ disponibil în accepţiunea art. 12 din Legea nr. 133/1999, întrucât, susţine recurenta, terenul a fost dobândit de la C.A.P.S. şi nu în temeiul actului normativ mai sus arătat.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei pronunţate la fond.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la prima critică, Curtea reţine că este neîntemeiată. Astfel, potrivit contractului de închiriere, la art. 17 se prevede că acest contract este reziliat de drept în forma proprietarului, în caz de neplată a chiriei la termen şi a nerespectării celorlalte obligaţii, putându-se trece la evacuarea chiriaşului, fără somaţie sau punerea în întârziere şi fără judecată.
Ori, în speţă s-a demonstrat că pârâta nu şi-a achitat obligaţiile contractuale privind plata chiriei, că a condiţionat plata acesteia de vânzarea de către proprietar a imobilului aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond, conciliere directă, încheiat la data de 13 iunie 2003.
Din conţinutul acestui înscris rezultă fără putinţă de tăgadă că pârâta nu a achitat chiria restantă, că nu a contestat cuantumul acesteia, că nu a invocat compensarea convenită prin obiecţiunile la contract, cum susţine în recurs, ci a condiţionat plata restanţelor la chirie de cumpărare terenului închiriat.
Aşa fiind, susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de apel a motivat soluţia pe o afirmaţie nereală nu poate fi primită.
Mai mult, cele două facturi indicate în recurs ca fiind restituite, ca urmare operării compensării, nu se regăsesc în ordinele de compensare, depuse la dosar de către această parte. De altfel, chestiunea compensării datoriilor reciproce între părţi este o problemă de executare, astfel că nimic nu împiedică părţile să se desocotească cu prilejul executării.
Împrejurarea invocată de recurentă că apelanta nu a formulat critici pe aspectul rezilierii deplin drept a contractului, respectiv existenţa pactului comisoriu având gradul IV, nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, cu caracter devolutiv al cauzei ar fi încălcat principiul disponibilităţii şi contradictorialităţii, câtă vreme prevederile cuprinse în art. 17 nu au fost contestate de nici o parte şi cât timp, de esenţa litigiului ţinea problema chiriei restante şi neoperarea vânzării pe un contract ce nu mai era în fiinţă.
Nici a doua critică nu este fondată, deşi este de prisos a fi examinată, în atribuţiile în care modul de dobândire al terenului ce face obiectul închirierii nu are relevanţă în cauză, dat fiind că în octombrie 2002 contractul de închiriere a încetat deplin drept, operând pactul comisoriu având gradul IV, terenul nemaifiind deţinut de pârâtă în temeiul unui titlu valabil, deci nici cu îndeplinirea cerinţelor art. 12 din Legea nr. 133/1999.
Reclamanta a făcut dovada cu extrasul de carte funciară, că este proprietara terenului închiriat pârâtei, dar având în vedere expirarea valabilităţii închirierii, vânzarea nu putea opera cu încălcarea cerinţei prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999.
Prin urmare, criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate, Curtea urmând să respingă recursul declarat de pârâtă ca nefondat, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC I. SRL Braşov, împotriva deciziei nr. 104 din 20 mai 2005, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5155/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5159/2005. Comercial → |
|---|
