ICCJ. Decizia nr. 5170/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5170/2005
Dosar nr. 492/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 12 iulie 2003, reclamanta SC S.A.R.S. SA, a chemat în judecată pârâţii SC S.A.R.A. SA, sucursala Brăila şi G.C.I., pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 115.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, 69.252.055 lei cu titlu de dobândă legală, de la data de 10 octombrie 2001 şi până la data de 30 iunie 2003 şi în continuare până la achitarea debitului şi la cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 359 din 20 aprilie 2004, Tribunalul Brăila a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat reclamanta la cheltuieli de judecată către pârâta G.C.I.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că accidentul de circulaţie în care au fost implicaţi conducătorii auto asiguraţi ai reclamantei şi pârâtei nu a fost finalizat printr-un proces verbal de contravenţie, situaţie în care dreptul la acţiune nu era prescris şi nu s-a dovedit culpa pârâtei în producerea accidentului de circulaţie situaţie în care nu poate fi atrasă nici răspunderea celeilalte pârâte în calitate de asigurător.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta invocând nelegalitatea acesteia pentru următoarele aspecte:
- pentru avarierea mijlocului auto aparţinând asiguratului său M.M.I., conform actului de constatare din 9 martie 2001 s-au achitat acestuia despăgubiri şi s-a subrogat în drepturile asiguratului, pentru recuperarea acestora adresându-se instanţei, care se impunea să oblige pe pârâţi la plata de daune în temeiul art. 49 din Legea nr. 136/1995, întrucât a făcut dovada culpei accidentului;
- G.C.I. şi-a dat acordul la stabilirea despăgubirilor datorate persoanei păgubite, recunoscând astfel vina în producerea accidentului;
- în cauză nu au fost analizate argumentele reclamantei în stabilirea culpei pârâtei G.C.I., deşi din anexa 2 rezultă cu claritate fapta contravenţională încadrată la art. 33 din decretul nr. 328/1966, constând în neacordarea de prioritate.
Pârâta G.C.I. a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 182 din 11 noiembrie 2004 a admis excepţia invocată de pârâtă şi a admis apelul, a schimbat sentinţa respingând acţiunea ca prescrisă şi a menţinut restul dispoziţiilor cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 36/1995 este supusă termenului special de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958 şi nu termenului general de 3 ani, acţiunea în regres fiind izvorâtă din raporturile din asigurare.
Aşa fiind, în raport şi de art. 8 din decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel ce răspunde de ea şi având în vedere că, în speţă, acest moment îl reprezintă data de 23 aprilie 2001, s-a concluzionat că instanţa de fond trebuia să constate că termenul de 2 ani s-a împlinit la 23 aprilie 2003, încât dreptul la acţiune era prescris.
Faţă de aceste considerente, apelul pârâtei a fost admis numai sub aspectul soluţionării excepţiei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
A susţinut că termenul special de prescripţie de 2 ani vizează numai raporturile din asigurare, deci exclusiv raporturile dintre asigurător şi asigurat ori, în speţă, între societatea reclamantă, SC S.A.R.A. SA şi G.C.I. nu există raport de asigurare, drepturile sau obligaţiile fiind născute în afara acestor raporturi, din cauzarea prejudiciului în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, dreptul asigurătorului la acţiunea în regres împotriva terţului responsabil, rezultând din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizaţiei plătite, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, care nu se confundă cu acţiunea în regres a asigurătorului împotriva asiguratului sau a altor persoane cuprinse în asigurare, poate fi valorificat potrivit dreptului comun.
Recursul este fondat.
Termenul special de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958 vizează potrivit acestui text de lege „raporturile ce izvorăsc din asigurare" prin acestea legiuitorul înţelegând raporturile dintre asigurător şi asigurat, în temeiul contractului de asigurare, raporturile asigurătorului cu contractantul asigurării, în situaţia în care contractantul şi asiguratul sunt persoane diferite, raporturile asigurătorului cu persoana cuprinsă în asigurare, care nu are calitatea de asigurat, precum situaţia conducătorului autovehiculului asigurat, care nu este şi deţinătorul lui şi raporturile asigurătorului cu beneficiarul asigurării, care, deşi nu este parte contractantă, prin stipulaţia făcută în favoarea sa, dobândeşte creanţa din indemnizaţie direct în temeiul contractului de asigurare.
În schimb, nu sunt raporturi de asigurare şi, deci, nu se poate aplica termenul special de prescripţie de 2 ani, cele dintre asigurat în ale cărui drepturi se subrogă asigurătorul în limita indemnizaţiei plătite, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi terţul responsabil de producerea prejudiciului, deoarece raporturile civile chiar dacă sunt născute tot în legătură cu bunurile asigurate ele au alt temei juridic, respectiv dreptul la despăgubire izvorăşte din lege (art. 998 şi urm. C. civ.), iar nu din contractul de asigurare.
Aşa fiind, în situaţia arătată sunt incidente dispoziţiile privitoare la termenul general de prescripţie de 3 ani, care, în speţă, nu era împlinit şi numai printr-o calificare greşită a naturii raporturilor juridice deduse judecăţii cu incidenţă asupra legii aplicabile, instanţa de apel a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune formulată de pârâtă, fiind întemeiate motivele de recurs astfel cum au fost formulate.
Cum instanţa de apel nu s-a pronunţat însă pe fondul apelului, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis şi Decizia casată, cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea apelului pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.A.R.S. SA Bucureşti.
Casează Decizia nr. 182 din 11 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ şi trimite cauza, aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea pe fond a apelului.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5160/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5173/2005. Comercial → |
|---|
