ICCJ. Decizia nr. 5171/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5171/2005
Dosar nr. 811/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 7 noiembrie 2003, reclamanta SC T.A. SRL în contradictoriu cu pârâta F.R.T. a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Oradea, cu terenul aferent în suprafaţă de 919,74/2333 mp. cu titlul de vânzare – cumpărare, în baza contractului de vânzare – cumpărare din 3 mai 2000, hotărârea să ţină loc de contract autentic de vânzare – cumpărare, să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1259/C/2004, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 8403/C/2003, s-au respins excepţiile – inadmisibilităţii acţiunii şi a autorităţii de lucru judecat invocate de pârâta F.R.T. – C.T. Oradea, în contradictoriu cu reclamanta SC T.A. SRL.
S-a respins acţiunea reclamantei SC T.A. SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta F.R.T. – C.T. Oradea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin acţiune reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, clădire şi teren, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 31 martie 2000, însă sub forma în care a fost înregistrată cererea reclamantei aceasta nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 111 alin. (2) C. proc. civ.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă în temeiul art. 111 alin. (2) C. proc. civ., întrucât reclamanta a cerut constatarea unui drept al său.
Referitor la excepţia invocată privind autoritatea de lucru judecat, de către pârâtă, instanţa a reţinut că pentru a opera această excepţie în condiţiile art. 1201 C. civ., trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile de identitate de persoane, de obiect şi de cauză între cele două litigii la care se face referire, însă în speţă nu a fost dovedită această identitate, ca urmare excepţia a fost respinsă.
Asupra cererii formulate de reclamantă, instanţa a reţinut că aceasta deţine imobilul din litigiu în baza contractului de închiriere din 1 februarie 1995, pentru o perioadă de 20 ani, beneficiază de clauza de preemţiune în cazul vânzării. La data de 31 martie 2000 între părţi s-a încheiat o promisiune de vânzare – cumpărare a imobilului litigios, iar ulterior la data de 30 mai 2000 ca urmare a aprobării consiliului de administraţie al pârâtei din 22 februarie 2000, părţile au încheiat un contract de vânzare – cumpărare sub semnătură privată, contractul de închiriere iniţial devenind astfel, contract de vânzare – cumpărare. Reclamanta însă face referire la o hotărâre a consiliului de administraţie a pârâtei din 21 ianuarie 2002, prin care s-ar fi aprobat vânzarea – cumpărarea imobilului din litigiu.
Acest contract încheiat la data de 30 mai 2000 a fost contestat de către pârâtă, întrucât aceasta la data de 17 ianuarie 2002 a formulat o ofertă de vânzare a imobilului pentru preţul de 100.000 dolari S.U.A., iar în caz de refuz al acestei oferte reclamanta urmând să-şi piardă dreptul de preemţiune la vânzare. Având în vedere formularea ofertei din parte pârâtei s-a reţinut că la încheierea contractului din 30 mai 2000, consimţământul acesteia nu a fost exprimat, ca urmare s-a apreciat că acest contract nu este valabil, acţiunea reclamantei fiind respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen, reclamanta SC T.A. SRL Oradea solicitând instanţei admiterea apelului, desfiinţarea în întregime a sentinţei atacate şi în urma rejudecării cauzei să se dispună admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv să se constate că societatea apelantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Oradea, cu terenul aferent cu titlul de vânzare – cumpărare, în baza contractului de vânzare – cumpărare, încheiat în data de 31 martie 2000, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare – cumpărare, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanţe.
În motivarea apelului declarat se învederează instanţei că imobilul din litigiu este înscris în cartea funciară pe numele intimatei ca proprietară asupra întregului imobil reprezentând C.C.T. din care o parte, respectiv H.T. a făcut obiectul contractului de închiriere din 1 februarie 1995, încheiat între părţi, cu clauză cu drept de preemţiune în cazul vânzării prevăzute expres. În urma corespondenţei purtate între părţi s-a ajuns la un acord în privinţa vânzării imobilului în data de 31 martie 2000, încheindu-se contractul de vânzare cumpărare provizoriu, cu efect de promisiune de vânzare, preţul vânzării fiind cel ce va rezulta sin raportul de evaluare, raport efectuat în 17 mai 2000 acceptat de ambele părţi contractante, apelanta achitând un avans de 20 %, respectiv 308.000.000 lei şi a început achitarea ratelor lunare de leasing. Ulterior în data de 31 mai 2000 s-a încheiat un contract sub semnătură privată prin care s-a stipulat că obiectul contractului îl constituie transformarea contractului de închiriere în contract de vânzare – cumpărare cu plata în rate prin negociere directă, însă societatea vânzătoare nu s-a mai prezentat la notar în vederea autentificării contractului. Se arată că, motivele care au stat la baza sentinţei pronunţate de către instanţa de fond au fost faptul că acţiunea ar fi inadmisibilă, deoarece bunul vândut este inalienabil conform prevederilor art. 20 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 146/2002 şi că, contractul nu ar fi valabil deoarece lipseşte evident consimţământul pârâtei la încheierea contractului întrucât oferta pârâtei nu a fost urmată de executare din partea reclamantei, neexistând acord de voinţă între părţi.
Aceste reţineri nu sunt fondate, deoarece inalienabilitatea a dispărut, prin excepţiile introduse prin OUG nr. 166/2002 respectiv alin. (21) la art. 20 din Legea nr. 146/2000 şi vizează bunurile dobândite în proprietate cu titlu valabil de către persoane fizice sau juridice al imobilelor care au dobândit, cu respectarea prevederilor legii o utilitate publică după 22 decembrie 1989, recunoscându-se în sens retroactiv valabilitatea actelor juridice de înstrăinare făcute cu titlu valabil anterior apariţiei Legii nr. 146/2000, fiind o consacrare a principiului drepturilor câştigate.
În privinţa valabilităţii contractului de vânzare – cumpărare se arată că acesta este perfect valid sub aspectul formei, conţinutului şi elementelor obligatorii, existând consimţământul pârâtei la încheierea contractului fapt care rezultă din însăşi conţinutul acestuia, iar instanţa de fond nu a fost investită cu un petit vizând valabilitatea sau nevalabilitatea contractului.
Prin Decizia nr. 8/ AC din 18 ianuarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondat apelul comercial declarat de apelanta SC T.A. SRL Oradea, în contradictoriu cu intimata F.R.T. – C.T. Oradea, împotriva sentinţei nr. 1259/ COM din 3 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o menţine în totalitate.
Obligă partea apelantă să plătească părţii intimata suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen, motivat şi timbrat, reclamanta SC T.A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă prin reiterarea motivelor de apel sub forma criticilor în recurs că, în mod greşit instanţa de apel reţine că acţiunea introductivă de instanţă este inadmisibilă, deoarece imobilul în litigiu este inalienabil, nefiindu-i aplicabile prevederile OUG nr. 32/1998, privind privatizarea societăţii comerciale din turism, ca fiind supus prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/2002 şi că interpretarea dată de instanţa de apel art. 20 alin. (21) din Legea nr. 146/2002 introdus prin OUG nr. 166/2002 este total greşită, deoarece dispoziţiile art. 1 şi 2 ale art. 20 nu se aplică în cazul bunurilor dobândite în proprietate, cu titlu valabil, de către persoane fizice şi juridice, astfel că imobilul în litigiu, având destinaţia de hotel, nu-l vizează regula inalienabilităţii.
În consecinţă, recurenta reclamantă, solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, desfiinţarea ambelor hotărâri, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanţe, în mod corect au apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în proces, pronunţând soluţii temeinice şi legale care nu pot fi reformate prin recursul declarat de reclamantă.
În mod corect au reţinut ambele instanţe că bunul vândut este inalienabil, conform prevederilor art. 20 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 146/2002 şi că, contractul nu este valabil întrucât lipseşte consimţământul pârâtei la încheierea acestuia, întrucât oferta pârâtei din 17 ianuarie 2002 nu a fost urmată de executare din partea reclamantei, neexistând, astfel, acord de voinţă între părţi.
Imobilul în litigiu, respectiv H.T. a intrat în patrimoniul intimatei prin D.L. nr. 150/1990, privind înfiinţarea fundaţiilor pentru tineret, fiind preluat de la fosta O.J., fiind un bun inalienabil conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/2002.
Prin OUG nr. 166/2002 de modificare şi completare a Legii nr. 146/2002, invocate ca temei juridic al acţiunii, prevederile exprese de inalienabilitate amintite mai sus nu au fost modificate şi nici abrogate.
Ambele instanţe, în mod judicios au reţinut că imobilul în litigiu este inalienabil, caracter stabilit anterior şi prin Decizia nr. 733 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă, că imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile prevederile OUG nr. 32/1998, privind privatizarea societăţilor comerciale din turism şi cele ale Legii nr. 146/2002, iar acţiunea în realizarea dreptului formulată de reclamantă este inadmisibilă indiferente pe care antecontract se întemeiază, întrucât, cum corect s-a reţinut, nici unul din acestea neputând avea efect translativ de proprietate privind imobilul în litigiu.
Pentru cele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.A. SRL Oradea, împotriva deciziei nr. 8/ AC din 18 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5169/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5175/2005. Comercial → |
|---|
