ICCJ. Decizia nr. 5175/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5175/2005
Dosar nr. 3168/2004
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 25 octombrie 1993, completată ulterior, reclamanta SC T. SA Calafat, a chemat în judecată pe pârâta SC T.D. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa s-o oblige pe aceasta să-i livreze cantitatea de 124 tone celofibră sau să-i plătească suma de 524.529.600 lei, reprezentând contravaloare a 121 tone celofibră calitatea I, inclusiv T.V.A. plus 52.460.599 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 512 din 15 martie 1995 a admis acţiunea aşa cum a fost modificată şi în consecinţă a obligat pârâta SC T.D. SA Bucureşti să plătească reclamantei SC T. SA Calafat suma de 524.829.600 lei cu titlu de contravaloare marfă şi 52.460.599 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin minuta din 24 martie 1992 părţile s-au obligat reciproc: recurenta să livreze pârâtei P.R., iar pârâta să plătească manopera, iar pentru restul mărfii, să-i livreze celofibră, obligaţie îndeplinită numai parţial de aceasta din urmă, în sensul că a refuzat să mai livreze cantitatea de 121,8 tone celofibră.
Prin Decizia civilă nr. 642 din 10 mai 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect, reducând cheltuielile de judecată la suma de 4.886.842 lei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC T. SA Calafat, susţinând în esenţă că, greşit instanţa de apel a admis apelul pârâtei în loc să-l respingă, dat fiind faptul că în raport de probele de la dosar, corect instanţa de fond a reţinut valoarea celor 121,8 tone celofibră la care a adăugat, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului şi indicele de inflaţie.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 3611 din 17 decembrie 1999, a admis recursul formulat de reclamanta SC T. SA Calafat, a casat Decizia civilă nr. 642 din 10 mai 1996 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru completarea probelor cu acte emanate de la organele de statistică, în vederea stabilirii preţului reactualizat al mărfii în raport de rata inflaţiei, urmând ca instanţa de trimitere să aprecieze dacă nu este cazul să dispună efectuarea unei expertize şi să analizeze care sunt penalităţile la care se face referire în actul intitulat protocol.
Rejudecând, în fond după casare apelul declarat de pârâta SC T.D. SA Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1112 din 15 iulie 1998 a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa primei instanţei în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect în privinţa plăţii preţului, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 4.866.482 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi decizie, intimata SC T. SA Calafat, a fost obligată la plata sumei de 24.650.599 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu s-a conformat îndrumărilor din Decizia de casare (17 decembrie 1997, în sensul că, în loc să depună dovezi privind rata inflaţiei în momentul efectuării în concret a plăţii şi un calcul privind penalităţile la care se face referire în actul intitulat protocol, deşi sarcina probei revenea potrivit art. 1169 C. civ. acesteia), reclamanta a depus la dosar o expertiză extrajudiciară, efectuată la cererea sa, care nu poate fi opozabilă pârâtei, atâta timp cât această probă nu a fost dispusă de instanţă.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile de plată ale pârâtei derivând din raporturile contractuale stabilite între părţile în litigiu prin minuta din 24 martie 1992 se cifrează la suma de 48.155.619 lei sumă care a fost achitată cu ordinul de plată din 23 ianuarie 1996.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei în sensul că pârâta ar mai datora şi daune, reprezentând profitul nerealizat, instanţa de apel a reţinut că acest capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece, chiar dacă în perioada întârzierii plăţii pentru credite bancare se majorează dobânzile, pârâta nu putea fi obligată la plata unor daune echivalente acestora, întrucât o astfel de pretenţie nu-şi găseşte suport probator la dosar, cum de asemenea, aceasta nu poate fi obligată la plata unui coeficient de inflaţie, întrucât este de principiu că obligaţiile asumate de părţi la data încheierii contractului, au privit numai consecinţele care puteau fi prevăzute în acel moment.
Referitor la capătul de cerere privind penalităţile, instanţa a reţinut că nici acestea nu se cuvin reclamantei, atâta timp cât o astfel de sancţiune nu a fost prevăzută (inclusiv procentul care urma să se aplice) în contract, situaţie care nu poate fi complinită prin protocol în care s-a făcut referire la plata unor astfel de sume.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T. SA Calafat, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că, deşi recurenta s-a conformat dispoziţiilor instanţei de apel în sensul că a depus până la primul termen de judecată dovezi privind devalorizarea monedei naţionale intervenită în perioada cuprinsă între data când trebuia livrată marfa şi data plăţii efective a sumei datorate, 23 ianuarie 1996 şi adresa din 5 mai 1998 (însoţită de raportul de expertiză) prin care a precizat valoarea totală a prejudiciului, totuşi, instanţa nu a luat în considerare la pronunţarea soluţiei aceste dovezi, astfel că în aceste condiţii a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia nr. 2237 din 11 aprilie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în dosarul nr. 1822/1999 s-a admis recursul declarat de reclamantă şi în consecinţă, Decizia nr. 1112 din 15 iulie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a invocat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că prin Decizia civilă nr. 3611 din 17 decembrie 1997, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, s-a dezlegat problema esenţială a litigiului şi anume aceea că pârâta datorează preţul reactualizat în raport cu rata inflaţiei din momentul efectuării în concret a plăţii preţului.
Instanţa de recurs a mai reţinut că instanţa de apel a nesocotit îndrumările din Decizia de casare, ceea ce a condus la obligarea pârâtei (cu prejudicierea reclamantei) la o sumă care nu a fost reactualizată.
Ca atare, instanţa de recurs a precizat că se impune ca instanţa de apel să dispună completarea probelor cu o expertiză de specialitate având ca obiectiv stabilirea nivelului real al sumei datorate de pârâtă, în funcţie de rata inflaţiei (comunicată de organele de statistică) din momentul efectuării în concret a plăţii.
Instanţa de recurs a mai precizat că în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere la care părţile au făcut referire în protocol, se impune ca instanţa de trimitere să examineze în ce măsură este admisibil şi acest capăt de cerere, având în vedere că nici prin acţiunea iniţială şi nici prin precizarea de acţiune nu s-au formulat astfel de pretenţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 87/ A din 16 decembrie 2003 rejudecând cauza după casare, respinge apelul declarat de pârâta SC T.D. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 512 din 15 martie 1995, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosarul nr. 1491/1993 şi în contradictoriu cu intimata SC T. SA Calafat, prin lichidator judiciar B.V., ca nefondat.
Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 60.495.749 lei, cheltuieli de judecată (taxe de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert în apel şi recurs).
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen, legal timbrat şi motivat, pârâta SC T.D. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea greşită a legii, cuprinzând motive contradictorii, reţinând că are de achitat suma de 524.529.600 lei, fără o explicitare corectă şi concretă a ceea ce reprezintă această sumă.
Deasemenea, recurenta, mai susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare expertiza efectuată în acest dosar.
În consecinţă, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi pe fond respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că instanţa de apel în mod corect a apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză, pronunţând o hotărâre care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Instanţa de apel, rejudecând cauza după casare, cu respectarea caracterului obligatoriu al problemei de drept rezolvată de instanţa de recurs prin deciziile nr. 3611/1997 şi 2237/2001, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize contabilă pentru reactualizarea prejudiciului până la momentele plăţii efective a acestuia în funcţie de inflaţie precum şi completarea probatoriilor în susţinerea acestor pretenţii.
Criticile formulate de recurenta pârâtă sunt neîntemeiate, instanţa de apel având în vedere probele administrate, precum şi cele două decizii ale instanţei supreme, a reţinut în mod judicios motivat în fapt şi în drept că pârâta datorează reclamantei prejudiciul reactualizat prin sentinţa nr. 512/1995, în sumă de 524.829.600 lei.
De altfel, aşa cum susţine intimata reclamantă prin întâmpinare, aspect confirmat şi de recurentă prin motivele de recurs, prejudiciul stabilit prin sentinţa civilă nr. 512/1995 a fost achitat în cursul lunii mai 2004, ceea ce demonstrează recunoaşterea acestei creanţe în contradicţie cu motivele de recurs.
Potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare, conform art. 1084 C. civ.
Având în vedere că hotărârea atacată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi nu cuprinde motive contradictorii, Curtea, pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.D. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 87 din 16 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5171/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5176/2005. Comercial → |
|---|
