ICCJ. Decizia nr. 5189/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5189/2005
Dosar nr. 433/2005
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 472/ E din 3 mai 2004, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.T.C. Iaşi, împotriva pârâtei C.N. C.F.R. SA Bucureşti, regionala C.F. Iaşi, pe care a obligat-o la plata sumei de 78.781.003 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente sumei de 321.657.748 lei, reprezentând cota procentuală prevăzută de Legea nr. 10/1995, achitată şi a respins, ca prematură cererea formulată în ce priveşte obligarea la plata diferenţei de 1.341.976.332 lei cu titlu de penalităţi de întârziere de 0,15 % aferente sumei de 1.420.757.335 lei, reprezentând cota procentuală, nefiind întrunite condiţiile legii, nefiind încă scadentă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta şi prin Decizia civilă nr. 518 din 13 decembrie 2004, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ a admis apelul şi a schimbat sentinţa instanţei de fond în sensul că a admis în totalitate acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.420.757.335 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere şi la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că eronat a procedat instanţa de fond la admiterea excepţiei de prematuritate a acţiunii reclamantei, ce viza plata penalităţilor de întârziere pentru debitul reprezentând lucrările pentru care se aplică cota de 0,7 % prevăzută de Legea nr. 10/1995, din moment ce la data pronunţării sentinţei de fond aceste obligaţii erau deja scadente, astfel cum rezultă din tabelul cu situaţia lucrărilor aflate în urmărirea I.T.C. a Judeţului Iaşi, întocmit de însăşi intimata debitoare şi înregistrat la 21 noiembrie 2003.
Faptul că intimata nu a trecut şi la decontarea la scadenţă a acestor cote, determinând creditoarea la promovarea somaţiei de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. 10166/2003 al Tribunalului Iaşi şi respectiv la executarea silită a intimatei, nu o poate exonera pe aceasta din urmă de plata penalităţilor de întârziere de 0,15 % pe zi întârziere, prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 10/1995, pe motiv că nu ar fi fost încă efectuată plata lucrărilor, din moment ce la dosar nu a fost probat momentul plăţii efective a lucrărilor, existând doar recunoaşterea intimatei privind datorarea cotei de 0,7 %, ceea ce creează prezumţia că lucrările pentru care aceasta a fost calculată, fuseseră achitate la data scadenţei prevăzute în tabelul sus-menţionat.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs pârâta pe care l-a motivat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi a invocat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 modificată, care prevede că virarea sumelor datorate în baza acesteia se face concomitent cu plata lucrărilor sub sancţiunea plăţii de penalităţi. Ori, în speţă, această situaţie nu se regăseşte, potrivit probelor plata cotei de 0,7 % fiind efectuată în avans în executarea Ordonanţei nr. 1127 din 29 septembrie 2003 a Tribunalului Iaşi fără a exista o obligaţie la plată scadentă, ceea ce demonstrează nelegalitatea acesteia, acţiunea fiind deci prematur introdusă.
Recursul este nefondat.
Recurenta susţine încălcarea art. 40 din Legea nr. 10/1995, modificată, invocând că textul de lege nu era incident în speţă faţă de probele cauzei, ori instanţa de apel a avut în vedere chiar recunoaşterea făcută de recurenta pârâtă cu ocazia soluţionării somaţiei de plată când aceasta a confirmat că datorează cota de 0,7 %, confirmând deci şi plata facturilor la care s-a calculat cota de 0,7 %, tocmai această împrejurare formând convingerea instanţei în privinţa legalităţii obligării la penalităţi de întârziere.
Deci, cota de 0,7 % aferentă acestei sume, în accepţiunea art. 40 din Legea nr. 10/1995 modificată, nu a fost plătită în avans, instanţa de apel aplicând corespunzător legea, încât motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat.
Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fără a se arăta care sunt probele administrate şi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii pe care instanţa nu le-a analizat, documentele contabile depuse direct în recurs nefiind concludente sub aspectul identităţii facturilor asupra cărora s-a calculat cota de 0,7 % ca să conducă la schimbarea hotărârii, încât nici acest motiv nu este fondat.
Cât priveşte susţinerea că Ordonanţa nr. 1127 din 29 septembrie 2003 a Tribunalului Iaşi este nelegală, determinând o plată în avans, analiza acesteia excede atribuţiilor controlului judiciar al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N. C.F.R. SA, sucursala regională C.F. Iaşi, împotriva deciziei nr. 518 din 13 decembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5133/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5192/2005. Comercial → |
|---|
