ICCJ. Decizia nr. 566/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta C.V.J. prin P. a solicitat în contradictor cu pârâta SC S.V.P.S. SRL, rezilierea contractului de închiriere, încheiat între părți și evacuarea pârâtei de pe domeniul public din centrul civic al localității Vața de Jos, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 18.942.679 lei, reprezentând debit și majorări de întârziere calculate pentru neplata chiriei, conform prevederilor contractuale.
Judecătoria Brad, prin sentința nr. 953 din 21 septembrie 2001 și-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Hunedoara, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la acea dată.
Tribunalul Hunedoara, secția comercială, la rândul său, prin sentința nr. 64 din 11 ianuarie 2002 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Brad, reținând că în raport de obiectul cererii, litigiul este de natură civilă, nu comercială, în speță nefiind incident art. 3 și 4 C. com.
Sesizată cu soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentința nr. 72 din 10 aprilie 2002 a stabilit competența în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția comercială, reținând aplicarea în speță, a prevederilor art. 4 și 56 C. com., față de faptul că rezilierea contractului de închiriere, plata chiriei și evacuarea privesc o suprafață de 70 mp., destinată construirii unui spațiu comercial.
Astfel învestit, Tribunalul Hunedoara, secția comercială, constatând îndeplinite condițiile art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea la acest dosar 4994/2002, a dosarului nr. 9456/2002 al aceleiași instanțe în care reclamanta este SC S.V.P.S. SRL, iar pârât C.L.V.J., având ca obiect obligarea pârâtului C.L. la plata sumei de 133.056.056 lei, cu titlu de pretenții iar prin sentința nr. 2228 din 19 septembrie 2003, tribunalul a admis în parte acțiunea introdusă de reclamanta C.V.J., a obligat-o pe pârâta SC S.V.P.S. SRL la plata sumei de 1.885.287 lei, reprezentând diferență de chirie, inflație și 9.392.311 lei penalități de întârziere, a luat act că reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere, privind evacuarea pârâtei și a respins capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere ca rămas fără obiect, terenul fiind eliberat prin demolarea chioșcului.
Prin aceiași sentință, Tribunalul a respins cererea conexă formulată de reclamanta SC S.V.P.S. SRL, împotriva pârâtului C.L.V.J. și cererea reconvențională formulată de pârât împotriva reclamantei.
în contra sentinței au declarat apel reclamanta C.V.J. și pârâta SC S.V.P.S. SRL, reclamantă în cererea conexă.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia nr. 85 din 15 martie 2004, a admis apelurile declarate, a desființat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță de fond, Tribunalul Hunedoara.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că tribunalul a judecat cererea conexă ce formează obiectul dosarului nr. 9456/2002, cu încălcarea competenței materiale, litigiul fiind de natură civilă, arătându-se totodată că nici condițiile conexării nu au fost întrunite, conform cu art. 164 C. proc. civ., astfel că a fost trimisă cauza la Tribunalul Hunedoara pentru a disjunge cele două dosare și a trimite litigiul civil instanței civile spre competentă soluționare, iar litigiul comercial în limitele învestirii, conform art. 129 alin. final C. proc. civ.
Reclamanta C.V.J. a declarat recurs împotriva deciziei sus-menționate pentru motivele, prevăzute de art. 304 pct. 5-8 și art. 297 teza ultimă arătând că măsura conexării este legală, iar prin disjungerea propusă de instanța de apel s-ar produce o vătămare, nefiind justificată potrivit art. 165 C. proc. civ. Mai arată recurenta că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece prin apelul formulat nu a criticat măsura conexării și nici natura litigiului.
La termenul din 1 februarie 2005, înalta Curte a invocat din oficiu ca motiv de ordine publică excepția de nelegalitate a apelului în cauza de față, în raport de prevederile art. 2821C. proc. civ. și pe cale de consecință a necompetenței instanței supreme de soluționare a recursului pe fondul său.
Excepțiile invocate sunt întemeiate.
în speță, hotărârea instanței de fond a fost pronunțată sub incidența art. 7208C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 18 din O.U.G. nr. 58/2003, care a restabilit în materie comercială regula de drept comun în ce privește sistemul căilor de atac, anume că hotărârile date în primă instanță sunt supuse apelului, regulă consacrată legislativ de art. 282 C. proc. civ.
Apelul comercial, în lipsa unor norme speciale de natură comercială este guvernat de normele de drept comun cuprinse în Titlul IV C. proc. civ.: Apelul.
Prin urmare, în cauza de față, Curtea de Apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 2821C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate și să califice calea de atac cu care a fost sesizată drept recurs, deoarece valoarea obiectului litigiului dedus judecății este de până la 200 milioane lei și, potrivit normei citate, hotărârea dată în primă instanță, în acest caz, nu este supusă apelului, iar la capătul de cerere nepatrimonial s-a renunțat la judecată aplicabil fiind art. 246 alin. (2) C. proc. civ.
Așa fiind, înalta Curte, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a admis recursul sub aspectul motivului de ordine publică invocat din oficiu, a casat decizia instanței de apel și a făcut aplicarea art. 299 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6), a trimis cauza la Curtea de Apel Alba Iulia, pentru soluționarea căii de atac cu respectarea prevederilor art. 2821C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 753/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 582/2005. Comercial → |
|---|
