ICCJ. Decizia nr. 5285/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiune, reclamanta SC F. SA Brăila a chemat în judecată U.M. și a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 381.152.179 lei cu titlu de preț și la 124.290.311 lei penalități de întârziere cu motivarea că i-a livrat pârâtei produsele prevăzute în contract, pe care acesta din urmă nu le-a achitat la termenele scadente.
Tribunalul București, secția comercială, prin sentințele nr. 14301 din 13 noiembrie 2003 și nr. 3537 din 11 martie 2004, a admis acțiunea și cererea de chemare în garanție formulată împotriva M.F.P. obligându-i pe pârât și chematul în garanție la plata ambelor sume, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că deși pârâta a chemat în garanție D.G.F.P., în proces va sta în această calitate M.F.P., întrucât direcțiile sunt unități fără personalitate juridică.
în ce-l privește pe pârât s-a stabilit că are această calitate M.A.N. în subordinea căruia se află U.M., iar pe fond s-a apreciat ca fiind întemeiată atât acțiunea principală cât și cererea de chemare în garanție pentru considerentul că livrarea produselor nu a fost contestată iar în ce privește plata, față de clauzele contractului prin care s-a acceptat ca obligația să fie stinsă prin compensare conform O.G. nr. 95/2000, s-a constatat că pârâta a înaintat documentația D.G.F.P.C.F.S. Vaslui, care nu a prezentat un răspuns în legătură cu stingerea obligațiilor în condițiile ordonanței amintite.
Sentințele nr. 14301/2003 și nr. 3537/2004, pronunțate de Tribunalul București au fost confirmate de Curtea de Apel București, care prin decizia nr. 509 din 5 octombrie 2004 a respins apelul declarat de M.F.P.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin sentința nr. 13201/2003, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată și că acestea s-au acordat corect prin sentința nr. 3537/2004, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
în ce privește calitatea procesuală, Curtea a stabilit că această critică nu a fost invocată în apelul declarat împotriva sentinței nr. 14301/2003, care a soluționat fondul și ca urmare, nu poate fi examinată în apelul declarat împotriva sentinței prin care s-au acordat doar cheltuielile de judecată.
Criticile pe fond care vizau aplicarea O.U.G. nr. 95/2000 au fost respinse de Curte, care a reținut că reclamanta era cuprinsă în anexa la ordonanța amintită, așa încât beneficia de dreptul de compensare a sumelor care reprezentau obligații bugetare scadente până la 31 decembrie 1999 cu contravaloarea produselor achitate de pârât, pentru produsele pe care i le-a livrat în îndeplinirea obligațiilor contractuale.
A fost înlăturată și susținerea apelantei potrivit căreia obligațiile nu puteau fi stinse întrucât nu erau obligații datorate bugetului de stat, cu motivarea că art. 1 din O.U.G. nr. 95/2000 a stabilit expres faptul că obligațiile bugetare ale agenților economici se sting prin compensare cu sumele aferente achizițiilor de bunuri și servicii contractate cu instituțiile publice din sistemul apărării naționale.
împotriva deciziei nr. 509/2004, pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs M.F.P., prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. (8) și (9) C. proc. civ. și a solicitat în principal admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a S.R., iar dacă se va trece peste aceste excepții, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.
în argumentarea motivului prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ., recurentul a susținut:
- Instanța de fond a încălcat principiul disponibilității întrucât, pârâtul intimat a chemat în judecată D.G.F.P. Vaslui, iar instanța a apreciat că aceasta nu are calitate procesuală dând o interpretare eronată dispozițiilor art. 1, raportat la art. 8 din H.G. nr. 18/201, privind organizarea M.F.P. Autorităților publice nu le sunt aplicabile nici dispozițiile art. 41 C. proc. civ., care impun ca reclamantul chemat în judecată să aibă personalitate juridică, întrucât în cazul acestora funcționează delegarea de autoritate și, prin urmare, sunt direct răspunzătoare pentru actele administrative pe care le săvârșesc în exercitarea și limitele competențelor respective.
în legătură cu aceeași excepție a lipsei calității procesuale pasive, criticată în apel și neexaminată, recurenta a susținut că deși pârâta nu și-a modificat cererea de chemare în garanție, instanța, din oficiu, a procedat la introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanție.
- Al doilea motiv de nelegalitate, care în opinia autoarei vizează ordinea publică, este inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție pe care instanța de apel nu a analizat-o.
în susținerea acestei excepții recurentul a argumentat că împotriva unei autorități publice nu poate fi formulată cerere de chemare în garanție pe dreptul comun pentru a obține despăgubiri câtă vreme s-a invocat refuzul autorității de a soluționa o cerere. Recurenta a apreciat că raportul juridic dedus judecății este de drept administrativ, iar normele de drept comun sunt inaplicabile.
- M.F.P. nu are legitimare procesuală pasivă întrucât nu există identitate între cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății prin cererea de chemare în garanție și cel care a stat în judecată în calitate de chemat în garanție. în susținerea acestei critici recurentul a considerat că instanța a modificat natura actului juridic dedus judecății prin ignorarea faptului că acesta este un act esențialmente administrativ bazat pe subordonare ierarhică și nu pe un raport de prepușenie. Ca urmare, calitatea de pârât o poate avea orice autoritate administrativă înțelegându-se prin aceasta serviciile publice care realizează sarcinile puterii executive.
- Soluția este greșită și pentru faptul că a aplicat greșit O.U.G. nr. 95/2000, care în anexă cuprindea lista eventualilor potențiali furnizori de produse și servicii către instituțiile publice din sistemul de apărare, anexă care omite să precizeze și nivelul datoriilor agenților economici respectivi la bugetul de stat.
- Nu există nici o legătură între raportul juridic din acțiunea principală care se întemeiază pe contractul din 24 august 2000 și cererea de chemare în garanție care se întemeiază pe dispozițiile O.U.G. nr. 95/2000, iar instanța nu a precizat care este temeiul răspunderii.
- Autoritatea fiscală nu putea trece la compensarea unor obligații câtă vreme debitele nu erau reciproce și nu aveau natură fiscală ci proveneau din achiziții de produse. Actul normativ care prevedea "compensarea" ca operațiune improprie sistemului fiscal era eronat, dovadă fiind faptul că s-a dispus în ședința de guvern din 17 iulie 2000, să se actualizeze lista unităților furnizoare de bunuri și prestări de servicii care trebuia să cuprinde în structura sa numai produse de absolută necesitate în sistemul de apărare.
- Pârâta s-a obligat prin contract să facă plata prin C.E.C., ordin de plată și alte instrumente prevăzute de O.U.G. nr. 10/1997 nefiind ținută de modul în care organul fiscal a făcut sau nu compensarea, acțiunea celui din urmă nefiind determinantă pentru respectarea contractului.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
1. Pentru analiza primei critici de nelegalitate urmează să se distingă între, a) calitatea procesuală pasivă invocată în apărare de chematul în garanție în relația procesuală cu pârâtul M.A.N. și b) natura raportului juridic dintre M.A.N. ca pârât și M.F.P., ca chemat în garanție.
Este necontestat de părți și rezultă de altfel din actele dosarului că pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție împotriva D.G.F.P. Vaslui (A.F.P.B.) pentru motivul că nu a operat compensarea obligațiilor bugetare ale reclamantei furnizoare din sumele achitate de M.A.N. (U.M. București) în calitate de beneficiar al produselor livrate în regimul prevăzut de anexa la O.U.G. nr. 95/2000, ceea ce a determinat SC F. SA să reclame debitul în litigiu.
Mai rezultă din întâmpinarea depusă de D.G.F.P., că aceasta și-a formulat mai întâi apărări de fond pentru ca apoi să invoce lipsa calității procesuale pasive pe care instanța a analizat-o pe cale de excepție și a dispus introducerea în cauză a M.F.P. La rândul său M.F.P. a invocat aceeași excepție, referindu-se pe de o parte la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 95/2000, prin care unitățile subordonate "organelor fiscale", în speță A.F.P.B. erau obligate să opereze stingerea sumelor datorate la bugetul de stat, iar pe de altă parte delegarea de autoritate întemeindu-și susținerea pe normele derogatorii de drept public în virtutea cărora unitățile subordonate sunt direct răspunzătoare pentru actele pe care le săvârșesc în exercitarea și limitele competențelor pe care le dețin.
Problema calității procesuale a fost pusă de chemata în garanție și din punctul de vedere al raportului juridic, care în opinia sa nu-și poate avea izvorul în răspunderea contractuală din acțiunea principală ci eventual în refuzul unei autorități de a soluționa o cerere care nu poate fi examinată prin prisma unor norme de drept comun.
Acesta fiind contextul speței, se constată că motivul ce vizează lipsa calității procesuale pasive a M.F.P. a constituit critică în calea de atac a apelului, însă instanța de apel nu l-a analizat pe considerentul că a fost formulat în apelul care viza completarea sentinței cu cheltuielile de judecată și nu în apelul care viza sentința pe fond.
în adevăr, acest motiv vizează nelegalitatea întrucât din punct de vedere conceptual, calitatea procesuală desemnează modul de participare la procesul comercial, în concret, în speță fiind pusă în discuție calitatea de chemat în garanție, privită sub aspectul legitimării pasive față de M.A.N. Cu alte cuvinte, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanței de apel îi revenea obligația să analizeze critica lipsei calității procesuale pasive întrucât aceasta constituie o excepție de fond, care poate fi invocată în orice fază a judecății, deci și în apel.
Instanța de apel a trecut peste această critică, întrucât nu a avut în vedere caracterul normelor care o reglementează. De asemenea, a trecut și peste faptul că aceasta este o excepție de fond, care tinde la împiedicarea judecății în fond.
Dintr-un alt punct de vedere, care privește raporturile dintre pârât și chematul în garanție, calitatea procesuală pasivă vizează însăși obligația acestuia din urmă de a răspunde față de pretențiile invocate împotriva sa.
După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu s-a preocupat de motivul referitor la lipsa calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție, iar instanța de fond a soluționat excepția referindu-se la hotărârea, în care în anexă sunt enumerate unitățile aflate în subordinea sau sub autoritatea M.F.P. printre care figurează D.G.F.P., care la rândul lor au în subordine A.F.P.
Problema calității procesuale trebuie examinată nu numai în raport de hotărârea mai sus amintită ci și sub aspectul delegării de autoritate care era o chestiune de probă peste care instanța de apel nu trebuia să treacă, întrucât avea de examinat legalitatea sentinței primei instanțe, într-o cale de atac devolutivă. Din acest punct de vedere, față și de dispozițiile art. 162 C. proc. civ., critica privind lipsa calității procesuale, ca excepție de fond nu poate fi examinată în recurs. De asemenea este de reținut că această lipsă referitoare la condițiile exercitării dreptului privind chemarea în garanție nu poate fi suplinită în recurs, așa încât pentru argumentele arătate, primul motiv invocat de recurent este întemeiat, astfel că potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia va fi casată, iar cauza trimisă pentru rejudecare instanței de apel întrucât modificarea deciziei cel puțin pe această critică nu este posibilă fără administrarea probei amintite.
- Critica prin care se invocă excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție este subsecventă celei analizate mai sus, întrucât modul de dezlegare a excepției lipsei calității procesuale va avea ca efect împiedicarea sau nu a judecării fondului, examinarea naturii raportului juridic dintre pârât și chematul în garanție fiind o chestiune de fond.
De reținut este și faptul că excepția de inadmisibilitate invocată de recurentă vizează și aplicarea prevederilor art. 60 C. proc. civ., prin care se dispune că "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire", opinia recurentei vizând pe de o parte faptul că D.G.F.P. Vaslui este cea care stând în instanță are și răspunderea pentru daunele rezultate din îndeplinirea obligațiilor potrivit delegării de competență, iar pe de altă parte că, o astfel de cerere nu poate fi valorificată pe calea dreptului comun cu consecințe în ce privește instanța competentă în raport de modul în care se califică natura raportului juridic dintre pârât și chematul în garanție. Cu alte cuvinte fără a contesta direct dreptul pârâtului intimat, prin această critică recurentul se opune cererii de chemare în garanție care a fost formulată împotriva sa, declarând că instanța nu o poate examina.
Singurul aspect care poate fi precizat cu referire la acest motiv care va fi analizat de instanța de apel în rejudecare după examinarea calității procesuale, este cel referitor la conținutul art. 60 C. proc. civ., care nu face nici o distincție în ce privește chemarea în garanție legată de calitatea părții sau de natura raportului juridic dedus judecății.
Critica ce vizează fondul, prin faptul că a pus în discuție modul de aplicare a O.U.G. nr. 95/2000, vizează modalitatea de stingere a obligațiilor și în acest context se constată că nu privește exclusiv raportul de garanție, ci se referă la însuși obiectul acțiunii principale deși, între chematul în garanție și reclamant se invocă lipsa raportului de drept substanțial.
Privită din acest punct de vedere critica este admisibilă și se extinde asupra ambelor cereri întrucât se invocă pe de o parte, faptul că pârâtul nu avea dreptul să se îndrepte împotriva sa cu o cerere în despăgubire, iar pe de altă parte faptul că se invocă netemeinicia cererii privind compensarea datoriilor reclamantei-intimate către buget cu datorii ale pârâtului provenite din contractul de furnizare.
Cu alte cuvinte efectele recursului se extind sub aspectul fondului și asupra cererii principale.
- Legalitatea O.U.G. nr. 95/2000 nu poate fi pusă în discuție în această cale de atac prin urmare nici modul în care s-a reglementat modalitatea de stingere a obligațiilor prin "compensare". Nu rezultă din actele dosarului că aceasta a fost atacată în condițiile legii, astfel că efectele sale s-au produs până la data de 13 iunie 2002, când a fost respinsă prin Legea nr. 388. Singurul aspect care poate fi analizat ține de aplicarea acestei ordonanțe care în art. 8 prevede că M.F.P. este autorizat să emită precizări pentru soluționarea problemelor apărute în cursul operațiunilor de punere în aplicare în legătură cu circuitul documentelor de stingere a obligațiilor respective.
Așadar, argumentele recurentei referitoare la imposibilitatea stingerii prin compensare a unor obligații către buget pe motivul că nu au natură fiscală nu pot fi primite, operațiunea respectivă fiind obligatorie conform actului normativ menționat pentru aplicarea căruia chiar recurentul a stabilit metodologia de lucru.
- Este necontestat faptul că reclamanta figurează în lista anexă ca având datorii către bugetul de stat, însă având în vedere că ordonanța se referă la datorii scadente până la data de 31 decembrie 1999, precum și la bunuri contractate până la 31 decembrie 2000, problemele de fond în legătură cu circuitul documentelor de operare a stingerii obligațiilor, dacă acestea sunt conforme cu cerințele art. 1 din O.U.G. nr. 95/2000 sunt chestiuni care se impun a fi examinate pe fondul cererilor, desigur după rezolvarea excepției lipsei calității procesuale a chematului în garanție și analiza celorlalte prevederi din ordonanță. în același sens nici argumentele referitoare la compensare în înțelesul dreptului comun invocate de recurent nu pot fi reținute de vreme ce actul normativ a reglementat o modalitate de stingere a unor obligații bugetare printr-o metodă desfășurată în conținutul său care privește un anume domeniu, așa cum este definit de art. 1 din O.U.G. nr. 95/2000.
O altă chestiune nerezolvată care privește cererea de chemare în garanție în legătură cu circuitul documentului de stingere a obligațiilor de plată din ultimul capitol al O.U.G., precizată de altfel în întâmpinarea pârâtului și documentele anexate privește factura în valoare de 135.078.271 lei, prin care un exemplar al compensării efectuate i-a fost comunicat de reclamantă U.M. București. înscrisul respectiv trebuie examinat în contextul celorlalte probe pentru a se vedea dacă a fost operată compensarea și în scriptele agentului economic (SC F. SA Bârlad), cu consecințe asupra cuantumului sumei care se poate pune în discuție în cererea de chemare în garanție, în măsura în care celelalte excepții și chestiuni de fond au fost rezolvate.
în fine, modalitatea de plată din contract, acceptată de furnizor și beneficiar era "compensarea", operată în condițiile aplicării O.U.G. nr. 95/2000, care trebuia să se reflecte în evidențele părților în proces potrivit metodologiei de stingere prevăzută în ordonanța amintită.
Pentru motivele expuse conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia pronunțată în apel a fost casată, întrucât așa cum s-a arătat, dezlegarea problemelor deduse judecății care au constituit critici în recurs necesită administrarea de probe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5347/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5390/2005. Comercial → |
|---|
