ICCJ. Decizia nr. 5360/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta S.N.P. P. SA București, sucursala Prahova Ploiești, prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 3657/2004 a chemat în judecată pe pârâta SC A.I. SA Ploiești, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea contractului din 17 iulie 2002, având ca obiect livrarea, montarea și punerea în funcțiune a unui sistem integrat de automatizare a rampei auto de livrare a produselor petroliere, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 323.766 dolari S.U.A., cu titlu de penalități de întârziere.
Prețul total convenit pentru cumpărarea și montarea sistemului de echipamente a fost de 1.207.700 dolari S.U.A., plus T.V.A., iar termenul de execuție al lucrării a fost stabilit la 30 iunie 2003, termen pe care pârâta nu l-a respectat, fapt ce a dus la întârzierea finalizării investiției proiectate a fi executată la rampa de livrare, aparținând S.N.P. P. SA.
Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 1363 din 2 iunie 2004 a admis în parte acțiunea reclamantei S.N.P. P. SA, sucursala Prahova și a obligat pârâta SC A.I. SA Ploiești la plata sumei de 323.666 dolari S.U.A., în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând penalități de întârziere calculate până la 25 martie 2004 și la 296.915.067 lei cheltuieli de judecată.
A respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că pârâta nu și-a respectat obligația de a livra și monta sistemul integrat de automatizare a rampei auto, până la data de 30 iunie 2003, astfel că datorează penalități conform contractului.
Referitor la capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului, s-a reținut că aceasta a rămas fără obiect, în condițiile în care reclamanta a încheiat contract direct cu firma elvețiană producătoare.
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 754 din 26 octombrie 2004 a admis apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 1363 din 2 iunie 2004 a Tribunalului Prahova, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților și a obligat intimata reclamantă la 153.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței și a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 540.910.619 lei către apelantă.
Prin decizia civilă nr. 846 din 21 decembrie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins cererea apelantei pârâte SC A.I. SA Ploiești, prin care a solicitat completarea deciziei civile nr. 754 din 26 octombrie 2004, în temeiul art. 2812și 280 alin. (1)-(4) C. proc. civ., în sensul de a se respinge capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată la care a fost obligată la fond.
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin încheierea din 24 ianuarie 2005, a respins ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta S.N.P. P. SA București, sucursala Prahova - Ploiești, prin care a solicitat să se dispună îndreptarea erorii materiale în ceea ce privește denumirea societății sale în sensul că, în mod greșit în dispozitivul deciziei s-a trecut S.N.P. P. SA București, sucursala Prahova, în loc de SC P. SA București, sucursala Prahova.
Reclamanta S.N.P. P. SA București, în termen legal, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 754 din 26 octombrie 2004 și a încheierii din 19 octombrie 2004, în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8 și 10 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea acestora și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță și în subsidiar, modificarea deciziei, respingerea apelului pârâtei și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
Referitor la încheierea de ședință din 19 octombrie 2004, recurenta reclamantă susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare solicitat de aceasta (proba testimonială) care ar fi putut fi hotărâtor în dezlegarea pricinii și nu și-a motivat în fapt și în drept soluția, astfel că în temeiul art. 304 pct. 5 și 10 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii date în apel, în vederea administrării de probe noi.
Referitor la decizia nr. 754 din 26 octombrie 2004, recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra înscrisurilor depuse în apel, respectiv asupra celor două adrese din 14 mai 2003 și 27 iunie 2003, singurele probe pentru contracararea susținerilor apelantei care fac dovada că s-a solicitat SC A.I. SA reluarea livrărilor de echipamente, motiv de casare prevăzut de pct. 10 art. 304 C. proc. civ.
Recurenta mai susține că actul juridic dedus judecății a fost interpretat greșit, în speță nota de negociere din 24 aprilie 2003, care a fost semnată inițial de D.L.L.P. și SC A.I. SA, prin care s-a amânat livrarea echipamentelor la o dată ulterioară, ce urma să fie stabilită de comun acord și că ulterior semnării acesteia, S.N.P. P. SA s-a reorganizat, desființându-se D.L.L.P. Prahova, iar activitatea acesteia a fost preluată de sucursala Prahova și că nu a avut cunoștință despre această notă, nefigurând în evidențele contabile preluate.
A treia critică a recurentei vizează nelegalitatea deciziei din apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în apel astfel că societatea sa nu putea fi obligată decât la plata a 68.146.655 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Recursul reclamantei este nefondat.
Instanța analizând decizia pronunțată de instanța de apel, prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale în materie, constată că recursul este nefondat.
Astfel se constată că instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că la baza raporturilor dintre părți a stat contractul de furnizare de produse din 17 iulie 2002, prin care pârâta s-a obligat să furnizeze, să monteze și să pună în funcțiune pentru reclamantă sistemul de automatizare a rampei auto de livrare a produselor petroliere.
Termenul de livrare și montaj al echipamentelor a fost stabilit, conform art. 4 din contract, până la data de 30 iunie 2003 și potrivit art. 10 pct. 2 din același contract, pentru întârzieri în efectuarea livrărilor, achizitorul urma să plătească penalități de 0,10 % pe zi de întârziere, din valoarea totală a contractului.
Potrivit notei de negociere, din 24 aprilie 2003, părțile au stabilit amânarea livrării echipamentelor contractate, până la o dată ulterioară ce urma să fie stabilită de comun acord de părți, în funcție de realizarea graficului de lucrări și de capacitățile de producție și livrare ale furnizorului.
Pentru acordarea penalităților solicitate de recurentă, aceasta trebuia să facă dovada neîndeplinirii obligațiilor contractuale, obligație care încetase odată cu încheierea notei de negociere din 24 aprilie 2003, care poartă semnătura și ștampila ambelor părți.
Ori din cele două adrese menționate de recurentă, aflate la dosar fond nu rezultă că s-a reluat executarea contractului, ci că s-a făcut numai o analiză a stadiului derulării acestuia și corespondența purtată privind obiectul contractului, serviciile acordate și calitatea echipamentelor în cauză, în raport de prevederile legale menționate, astfel că prima critică a recurentei reclamante urmează să fie înlăturată.
Susținerea recurentei reclamante că pe parcursul derulării contractului, aceasta a suferit modificări în ceea ce privește structura organizatorică, conform deciziei nr. 336 din 11 aprilie 2003 și că nu a avut cunoștință de nota de negociere menționată, nu poate fi luată în considerație în condițiile în care potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, urmând să fie executate cu bună credință.
Că recurenta reclamantă și-a asigurat echipamentele contractate direct de la furnizorul elvețian, denotă intenția acesteia de a nu mai relua executarea contractului și buna credință a intimatei pârâte, care potrivit adresei de la dosar fond, s-a oferit să-i acorde sprijinul total în scopul finalizării conlucrării începute.
în ceea ce privește critica recurentei reclamante, ce vizează cheltuielile de judecată, se constată că nici această critică nu este întemeiată și că cheltuielile de judecată la care a fost obligată în apel recurenta reclamantă de față reprezintă jumătate din taxa judiciară de timbru plătită la instanța de la fond.
Și critica ce vizează încheierea de ședință din 19 octombrie 2004, este neîntemeiată, în condițiile în care în considerentele deciziei instanța de apel analizează și pronunță o hotărâre în raport de toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, contractul părților, corespondența purtată între părți, notele încheiate, facturile anexate, etc.
Cum hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, Curtea urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.
în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată recurenta reclamantă la plata a 600 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5404/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5375/2005. Comercial → |
|---|
