ICCJ. Decizia nr. 534/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2002, reclamanta SC A.I.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A.I. SRL Vaslui solicitând, pe cale de ordonanță președințială, obligarea acesteia să restituie două autovehicule IVECO 50 C 11 V Doily, cu cheltuieli de judecată.
La prima zi de înfățișare, 17 iunie 2002, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a solicitat ca judecarea cererii să se facă pe calea dreptului comun.
în motivarea cererii, în esență, reclamanta a arătat că este proprietara celor două autovehicule, așa cum rezultă din contractul de leasing financiar AFIVETC/796/2000, autovehicule care au fost încredințate, prin acest contract către SC R. SRL București.
Ulterior, contractul a fost reziliat.
Prin sentința civilă nr. 289 din 9 februarie 2004, Tribunalul Vaslui a admis cererea formulată de reclamanta SC A.I.I., împotriva pârâtei SC A.I. SRL Vaslui și a obligat-o să-i restituie două autovehicule marca IVECO, model Daily 50 C 11 V și nr. de identificare ZCFC 5070005292930 și ZCFC 5070005292932.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 34.447.000 lei, cheltuieli de judecată.
A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva SC R. SRL și a obligat chemata în garanție să achite pârâtei 1.237.600.000 lei, despăgubiri și 39.447.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate, următoarele:
Reclamanta SC A.I.I. este proprietara celor două vehicole revendicate de la pârâtă, după cum rezultă din contractul de leasing nr. AFIVETC/796/2000, încheiat între reclamantă și SC R. SRL la data de 22 noiembrie 2000, societate, care în calitatea sa de utilizator, avea obligația de a plăti ratele de leasing în cuantumul și la termenul stabilit prin contract, ultima rată având scadență la 26 decembrie 2003.
Cum utilizatorul nu și-a îndeplinit obligația de a achita ratele de leasing, contractul a fost reziliat de către reclamantă, conform clauzelor contractuale, împrejurare comunicată la 21 iunie 2001.
Deși nu avea dreptul de a dispune de autovehicolele care au făcut obiectul contractului de leasing, utilizatorul le-a transmis pârâtei pentru prețul de 1.237.600.000 lei, după cum rezultă din factura fiscală nr. 2819016 din 21 iunie 2001.
Având în vedere că utilizatorul SC R. SRL nu era proprietarul bunurilor prima instanță a apreciat că a operat vânzarea lucrului altuia, vânzare care este nulă atunci când părțile contractante au fost de rea, credință la momentul perfectării actelor.
Buna, credință invocată de pârâtă nu a fost reținută de către prima instanță având în vedere că acesta presupune convingerea fermă a dobânditorului că toate condițiile de valabilitate ale actului juridic au fost îndeplinite la data încheierii lui.
Ori, în cauză autovehiculele erau închiriate temporar, până la momentul expirării contractului de leasing, pârâtei revenindu-i obligația minimă de diligență de a verifica calitatea de proprietar al vânzătorului.
în raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că pârâta și SC R. SRL are cunoscut faptul că se vinde, respectiv, se cumpără bunul altuia motiv pentru care convenția de vânzare - cumpărare perfectată de cele două societăți este lovită de nulitate absolută.
împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC A.I. SRL Vaslui, prin administrator judiciar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel, pârâta a susținut că nu a avut cunoștințe de derularea procesului deși pe parcursul procesului civil a beneficiat de serviciile unui avocat, care de altfel a formulat și cererea de chemare în garanție a SC R. SRL, iar comunicarea hotărârii s-a făcut la un sediul pe care l-a schimbat încă din anul 2001.
Totodată, pârâta învederează că nici administratorul judiciar nu au avut cunoștință de proces, pentru a putea solicita aplicarea art. 35 din Legea nr. 64/1995.
Pe fondul cauzei, apelanta arată că hotărârea primei instanțe este nelegală prin prisma faptului că nu a avut un raport juridic cu reclamanta, ci cu chemata în garanție SC R. SRL Buzău, de la care a achiziționat autovehicolele și care de altfel, i-a achitat și prețul vânzării.
în concluzie, se arată că în mod greșit s-a reținut reaua sa credință, în raport și de faptul că i-au fost înmânate și actele de identitate ale bunurilor cumpărate.
Curtea de Apel Iași, pe rolul căreia a fost înregistrat, apelul formulat de pârâta SC I. SRL Vaslui, prin încheierea din 8 octombrie 2004, în temeiul art. 35 din Legea nr. 64/1005 a dispus suspendarea cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 235/ F din 31 august 2004, pronunțată de Tribunalul Iași (hotărâre depusă la dosar) a dispus, printre altele intrarea SC A.I. SRL Vaslui în faliment și dizolvarea agentului economic prin faliment.
împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs, timbrat, reclamanta SC A.I., criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, se constată că deși apelul pârâtei a fost introdus tardiv, Curtea de Apel a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 64/1995, neaplicabil în speță, care are ca obiect restituirea celor două autovehicule, care sunt proprietatea reclamantei.
Recurenta a solicitat casarea încheierii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea recursului în raport de împrejurarea că instanța a pus în discuție suspendarea cauzei, iar reclamanta a arătat că nu se opune aplicării dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 64/1995.
Recursul formulat este fondat.
Astfel, instanța de apel a dispus în mod greșit suspendarea cauzei în baza art. 35 din Legea nr. 64/1995.
Potrivit acestui text de lege (în prezent, art. 42 din Legea nr. 64/1995), de la data deschiderii procedurii se suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Din actele dosarului rezultă că pârâta SC A.I. SRL se află în procedura falimentului.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A.I.I. a solicitat instanței obligarea pârâtei să-i restituie două autovehicule marca IVECO 50 proprietatea reclamantei.
Instanța fondului a reținut, pe baza probelor administrate, că cele două autovehicule sunt proprietatea reclamantei după cum rezultă din contractul de leasing nr. AFIVETC/796 din 22 noiembrie 2000, încheiat între recurentă și chemata în garanție, SC R. SRL, căruia, în calitate de utilizator, i-a fost transmis dreptul de folosință.
Utilizatorul, deși nu avea dreptul de dispoziție asupra celor două autovehicule, le-a înstrăinat pârâtei.
în cauză, s-a reținut că acest contract de vânzare - cumpărare este lovit de nulitate absolută, operând vânzarea lucrului altuia în condițiile în care părțile au fost de rea-credință la momentul perfectării acestuia.
Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să restituie acesteia cele două autovehicule proprietatea sa.
Pe cale de consecință, în raport de soluția primei instanțe, care nu a fost modificată, nu se poate reține că autovehiculele sunt proprietatea pârâtei, aflată în procedura falimentului, astfel că art. 35 din Legea nr. 64/1995 nu sunt aplicabile în speță (acțiunea reclamantei nevizând realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, ci restituirea bunurilor proprietatea recurentei, care se află în posesia pârâtei).
Totodată, înalta Curtea reține că împrejurarea că reprezentantul reclamantei nu s-a opus suspendării cauzei la solicitarea Curții de Apel nu este o cauză de decădere a acesteia din dreptul de a formula recurs în temeiul art. 2441C. proc. civ.
în consecință, în raport de considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., a admis recursul formulat de reclamanta SC A.I., a casat încheierea din 8 octombrie 2004, pronunțată în dosarul 2571/2004 al Curții de Apel Iași și a trimis cauza, la aceeași instanță, în vederea continuării judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 552/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 531/2005. Comercial → |
|---|
