ICCJ. Decizia nr. 5357/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5357/2005
Dosar nr. 569/2004
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 ianuarie 2003, reclamanta SC R.S.E. SRL Oradea a cerut obligarea pârâtei SC V.B. SA Oradea a-i restitui suma de 14.459 dolari S.U.A., reprezentând plată nedatorată, cu cheltuieli de judecată.
La 25 februarie 2003 reclamanta îşi precizează acţiunea în sensul că cere obligarea pârâtei la a-i achita şi suma de 1234 dolari S.U.A., reprezentând dobânda legală de 6 % pe an, calculată, în temeiul OG nr. 9/2000, asupra sumei datorate de la data încheierii contractului de leasing şi până la data de 24 februarie 2003.
În susţinerea acţiunii sale, reclamanta arată că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, era îndrituită, ca întreprindere mică, la transformarea contractului său de închiriere încheiat cu pârâta în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, transformare care ar fi urmat să opereze la 4 noiembrie 1999, numai că pârâta a acceptat transformarea cu data de 20 septembrie 2001, astfel că plăţile făcute cu titlu de chirie între 4 noiembrie 1999 şi 20 septembrie 2001, reprezintă pentru pârâtă îmbogăţire fără just temei, ele trebuind să fi reprezentat rate de leasing.
Prin sentinţa comercială nr. 1918 din 23 septembrie 2003, Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ, respinge acţiunea precizată formulată de reclamantă, reţinând în acest sens că, pe perioada îndeplinirii formalităţilor de transformare a contractului de închiriere în contract de leasing, reclamanta a folosit spaţiul, încheindu-se între părţi un act adiţional la contractul de închiriere care s-a prelungit, astfel, până la data realizării efective a prevederilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, respectiv până la 20 septembrie 2001, chiria încasată de pârâtă până la această dată neputând reprezenta o îmbogăţire fără just temei întrucât reclamanta nu a dovedit că a plătit concomitent chirie şi rată de leasing.
Prin Decizia nr. 22 din 4 decembrie 2003, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, împotriva sentinţei instanţei de fond, reţinând că apelanta a semnat actul adiţional din 20 aprilie 2001 la contractul de închiriere, prin care s-a obligat la plata lunară a unei chirii de 612 dolari S.U.A. până la 20 septembrie 2001, dată după care s-a obligat să plătească rate de leasing, fiind astfel ţinută, conform art. 969 C. civ., la îndeplinirea obligaţiilor asumate şi neputând să mai invoce efectuarea plăţilor fără justă cauză.
Împotriva soluţiei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate şi a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, şi, ca urmare a rejudecării cauzei în fond, admiterea acţiunii sale aşa cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată la fond, apel şi recurs.
În susţinerea recursului său recurenta-reclamantă reia aserţiunile avansate în fundamentarea apelului, criticând Decizia recurată pentru netemeinicie, întrucât, arată recurenta, instanţa a interpretat greşit situaţia juridică dedusă judecăţii, precum şi actele juridice incidente în acest caz, ca şi pentru nelegalitate, întrucât Decizia contravine legii.
Mai arată că de la data de 4 noiembrie 1999 dată la care pârâta-intimată ar fi trebuit să procedeze la transformarea contractului de închiriere încheiat cu reclamanta-recurentă în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, conform art. 12 din Legea nr. 133/1999 şi până la data de 20 septembrie 2001, data efectivei transformări, a fost nevoită să continue contractul de închiriere şi să plătească chiria, pentru a putea păstra folosinţa spaţiului în cauză, plăţi care ar fi trebuit să reprezinte rate ale contractului de leasing, intimata fiind de rea credinţă întrucât cunoştea dispoziţiile legale incidente în cauză.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat şi păstrarea ca temeinică şi legală a soluţiei instanţei de apel.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea reţine că nici una din criticile formulate de recurentă nu poate fi reţinută, Decizia recurată fiind temeinică şi legală, instanţa de apel dând o corectă interpretare actului juridic dedus judecăţii şi neschimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi făcând o corectă aplicare a legii, astfel că, în consecinţă, recursul nu este fondat.
În mod corect a stabilit instanţa de apel că în cauză nu se poate reţine o îmbogăţire fără justă cauză a pârâtei-intimate, aşa cum invocă reclamanta-recurentă, întrucât aceasta presupune efectuarea unor plăţi fără justă cauză, fără vre-o bază legală, ori, în cauză, recurenta-reclamantă a plătit intimatei-pârâte chirie pe perioada 4 noiembrie 1999 – 20 septembrie 2001 în baza actului adiţional din 20 aprilie 2001 la contractul de închiriere din 2 martie 1999, încheiat în executarea celor convenite prin tranzacţia intervenită între părţi la 20 aprilie 2001 (dosarul de fond), act adiţional în temeiul căruia s-a convenit „continuarea raportului existent între părţi, urmare a contractului de închiriere, în sensul prelungirii acestuia până la data rezilierii efective a prevederilor art. 12 lit. b) din Legea nr. 133/1999".
Faţă de această convenţie a părţilor care are putere de lege pentru acestea, conform art. 969 C. civ., aşa cum a reţinut întemeiat şi instanţa de apel, recurenta a plătit chirie intimatei în executarea obligaţiilor contractuale asumate şi nu se poate reţine, astfel, vreo îmbogăţire fără justă cauză a pârâtei.
Din actele evocate, precum şi din contractul de leasing imobiliar încheiat de părţi la 20 septembrie 2001, nu rezultă că acestea ar fi convenit să considere plăţile făcute de recurentă cu titlu de chirie ca rate de leasing, astfel că recurenta care a semnat înscrisurile menţionate fără obiecţii, nu poate invoca o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei şi nici o altă calificare a plăţilor efectuate de ea cu titlu de chirie în temeiul contractului de închiriere valabil până la 20 septembrie 2001.
Astfel fiind, Curtea constată că Decizia recurată este legală şi temeinică, recursul formulat de reclamantă împotriva acesteia urmând a fi respins pentru considerentele arătate, ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.S.E. SRL Oradea, împotriva deciziei nr. 22/ COM din 4 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5327/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5363/2005. Comercial → |
|---|
