ICCJ. Decizia nr. 5439/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5439/2005
Dosar nr. 1759/2005
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC B. SRL P., a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând să se constate că a devenit proprietara imobilului V.C. şi pârâta să fie obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu, intervenienţii D.D. şi D.F. au solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilului.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă 1549/ C din 14 iulie 2004, a respins excepţia prematurităţii acţiunii şi a respins ca nefondată acţiunea şi cererea de intervenţie, ca inadmisibilă.
Instanţa de fond a reţinut existenţa unui contract de leasing cu clauză de vânzare, în care se stipula încetarea efectelor în sensul revendicării imobilului. Odată cu revendicarea imobilului, pârâta a fost în imposibilitate de a îndeplini obligaţia de a încheia contract de vânzare-cumpărare.
În privinţa cererii de intervenţie, instanţa a considerat că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., nu poate fi primită, în condiţii în care partea poate cere realizarea dreptului.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia 26/ Ap din 1 martie 2005, a admis în parte apelul pârâtei, a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta a devenit proprietar asupra imobilului V.C., respingând ca prematură obligarea pârâtei de a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din momentul îndeplinirii obligaţiei de plată a ultimei redevenţe şi a declarării opţiunii de către utilizator, dreptul de proprietate s-a transmis, iar imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu este o cauză de invalidare a transferului proprietăţii. Art. 13 din convenţie prin care se desfiinţează de drept contractul în cazul revendicării imobilului nu îşi mai produce efectele datorită încetării contractului prin îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în act.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, natura contractului încheiat de părţi fiind de leasing şi nu de vânzare-cumpărare, cu consecinţa transmiterii dreptului de folosinţă utilizatorului, adică a unui drept de creanţă. Transmiterea dreptului de proprietate nu intervenea în puterea contractului de leasing şi a actului adiţional, cât timp opţiunii utilizatorului trebuia să i se răspundă cu o acceptare de către proprietar.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a OUG nr. 88/1997 şi a Normelor Metodologice aprobate prin HG nr. 577/2002, considerând că utilizatorul poate cumpăra oricând bunul, fără a mai fi necesară manifestarea de voinţă, transferul de proprietate operând ope legis.
Pe de altă parte, Decizia atacată a invocat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care a luat dreptul de opţiune a locatorului, singura alternativă fiind restituirea bunului în natură, fostului proprietar. De altfel, părţile au convenit prin art. 13 din contract, desfiinţarea de drept a acestuia în cazul revendicării imobilului.
O ultimă critică a deciziei recurate se referă la ignorarea principiului disponibilităţii, instanţa procedând la transformarea unui raport obligaţional jus ad rem într-un drept real jus in re, care lipseşte petitului acţiunii.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.
Contractul de leasing, în forma sa clasică, reprezintă operaţiunea juridică prin care o persoană (finanţator), cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator, care la sfârşitul perioadei de locaţie are trei opţiuni: să continue contractul de locaţie, să-l rezilieze sau să cumpere bunul contra unui preţ convenit, care să ţină seama şi de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie.
Excluzând vânzătorul lucrului, operaţiunea de leasing apare atipic simplificată la două persoane, proprietarul (finanţator) şi utilizatorul, cu consecinţa înlăturării efectelor care-l privesc pe primul.
Dacă iniţial natura juridică a contractului de leasing consta într-o operaţiune de vânzare-cumpărare urmată de locaţie şi apoi de opţiunea la dispoziţia utilizatorului, aceasta s-a schimbat în două operaţiuni: de locaţie şi opţiune a utilizatorului.
Însă caracterul opţiunii utilizatorului nu s-a schimbat. Aceasta reprezintă o promisiune unilaterală de vânzare care naşte un drept de creanţă. O altă interpretare ar identifica contractul de leasing cu acela de vânzare cu plata preţului în rate, cu consecinţa transmiterii retroactive a dreptului de proprietate, situaţie pe care legiuitorul nu a acceptat-o.
Astfel, la momentul încetării contractului de leasing, utilizatorul are opţiunea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care, de altfel, a fost prevăzută de contractul părţilor (art. 7).
Dar, instanţa de apel, pe lângă confuzia în care se află în caracterizarea naturii contractului de leasing, nu are în vedere manifestarea de voinţă a părţilor: prin art. 13 din contract au stabilit desfiinţarea acestuia în situaţia în care imobilul va fi revendicat, situaţie ce avea în vedere efectul declarativ al hotărârii judecătoreşti.
Indiferent de conţinutul actului adiţional din 16 noiembrie 2000, faţă de dispoziţiile art. 13 din contract, ale hotărârii judecătoreşti de restituire a imobilului succesorului foştilor proprietari (din 20 martie 2003) şi ale cererii de chemare în judecată, pârâta nu mai era îndreptăţită să încheie contractul de vânzare-cumpărare la care se obligase.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va modifica Decizia nr. 26/ Ap din 1 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinţei civile nr. 1549 din 14 iulie 2004 a Tribunalului Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA, împotriva deciziei nr. 26/ Ap din 1 martie 2005 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC B. SRL Braşov, împotriva sentinţei nr. 1549 din 14 iulie 2004 a Tribunalului Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5437/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5447/2005. Comercial → |
|---|
