ICCJ. Decizia nr. 5681/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5681/2005
Dosar nr. 1766/2005
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 931 din 19 iunie 2001, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respinsă ca nefondată acţiunea principală în daune comerciale formulată de reclamanta SC C. SRL, cu sediul social în municipiul Târgovişte, împotriva pârâtei SC I. SA cu sediul social în Ploieşti şi ca inadmisibilă cererea de intervenţie, conform art. 57 C. proc. civ., formulată de aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu SC N. SA cu sediul social în municipiul Cluj Napoca. În principal s-a reţinut că pentru respingerea acţiunii principale au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză, în sensul lipsei culpei pârâtei şi respingerea cererii de intervenţie ca inadmisibilă s-a motivat pe împrejurarea că SC N. SA nu poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta.
Prin Decizia nr. 900 din 22 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admis recursul formulat de reclamanta SC C. SRL Târgovişte, împotriva sentinţei civile nr. 931/2001 a Tribunalului Prahova, secţia comercială şi contencios administrativ, casată hotărârea criticată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe deoarece, deşi prima instanţă a sesizat contradicţiile cererii de intervenţie formulată în temeiul art. 57 C. proc. civ., motivată pe dispoziţiile art. 49-56 din acelaşi cod, nu a cerut lămuriri părţilor şi nu a ajuns la o încadrare legală a cererii.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1310 din 10 mai 2002, în fond după casare, a respins excepţia tardivităţii invocării viciilor ascunse şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C. SRL Târgovişte, împotriva pârâtei SC I. SA Ploieşti. De asemenea a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de SC C. SRL Târgovişte, împotriva SC N. SA Cluj napoca. A fost obligată chemata în garanţie faţă de reclamantă la plata sumei de 1.324.715.140 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu şi cheltuieli de judecată în sumă de 74.379.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a apreciat că suma reprezintă contravaloarea celor 5.587 cutii de îngheţată N. depreciată, pentru care au fost întocmite buletinele de analiză din 10 iulie 2000 de către D.S.V. Prahova şi din 9 august 2000 de către M.A.A.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2743 din 24 septembrie 2002 a admis recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Târgovişte, împotriva sentinţei nr. 1310 din 10 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Prahova şi în consecinţă a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat chemata în garanţie SC N. SA Cluj Napoca şi la plata dobânzii legale, aferente debitului de 1.324.715.140 lei, datorată de la data încasării contravalorii mărfii şi până la executarea integrală a hotărârii, către recurenta reclamantă. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi respins ca nefondat recursul declarat de chemata în garanţie. S-a mai dispus restituirea către recurenta chemată în garanţie a cauţiunii în sumă de 50.000.000 lei.
În fundamentarea acestei soluţii s-a stabilit că instanţa anterioară nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, cerere care potrivit art. 43 C. com. era perfect îndreptăţită, iar motivele de recurs ale chematei în garanţie, faţă de probele care au fost administrate nu se justifică.
Ulterior, prin Decizia nr. 3625 din 13 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respinsă ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC N. SA Cluj napoca, privind Decizia nr. 2743 din 24 septembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în contradictoriu cu intimaţii SC C. SRL Târgovişte.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1879 din 26 mai 2004 a admis recursul în anulare declarat de P.G.P. de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 2743 din 24 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial şi a sentinţei nr. 1310 din 10 mai 2002 a Tribunalului Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care le-a casat şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Prahova.
S-a reţinut că în cauză nu au fost stabilite potrivit legii nici raporturile de drept procesual şi nici raporturile de drept substanţial, hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. În raport de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., sesizată cu o cerere, instanţa este obligată a stabili cadrul procesual. În pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale se impune a fi verificată calitatea procesuală a fiecărei părţi.
În cauză, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor atacate, această examinare în concordanţă cu dispoziţiile legii procesuale civile nu a avut loc nici după casarea hotărârii primei instanţe.
Tribunalul Prahova, secţia comercială, prin sentinţa nr. 1728 din 10 noiembrie 2004 a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Târgovişte în contradictoriu cu pârâta SC I. SA Ploieşti ca neîntemeiată.
În acest sens, rejudecând cauza, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2000 instanţa a dispus disjungerea acţiunii principale faţă de cererea de chemare în garanţie formulată de SC C. SA Târgovişte, împotriva intervenientei SC N. SA Cluj Napoca, formându-se un alt dosar. S-a constatat că între intervenienta SC N. SA Cluj Napoca în calitate de vânzător şi reclamanta SC C. SRL în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1999, având ca obiect comercializarea produselor din programul de fabricaţie conform anexelor care fac parte integrantă din contract. Ulterior, reclamanta a încheiat cu pârâta SC I. SA contractul de prestări servicii din 28 ianuarie 2000, pentru depozitare produse alimentare şi anume îngheţată, în cantitate de minim 5 tone /zi la o temperatură de depozitare de -28o C.
Expertiza de specialitate, care a avut în vedere şi raportul de expertizare întocmit de C.N.Î.E.P. a stabilit că produsul expertizat nu corespunde standardului de firmă, din studiul buletinelor de analiză s-a concluzionat că pe timpul păstrării îngheţatei în spaţiile pârâtei nu au existat variaţii de temperatură, iar producătorul se face vinovat de existenţa microorganismelor escheri, chia, coli şi bacterii califorme în sortimentele de îngheţată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 88 din 14 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C. SRL, împotriva sentinţei nr. 1728 din 10 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I. SA Ploieşti.
Din examinarea sentinţei apelate a reieşit că măsura disjungerii cererii de chemare în garanţie a fost dispusă de instanţă în şedinţă publică, după consultarea prealabilă a părţilor, astfel cum apare şi în practicaua hotărârii. Nu au fost încălcate dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., cum a pretins apelanta, deoarece prorogarea legală de competenţă, instituită de acest text de lege, nu poate opera cu încălcarea normelor de competenţă generală, instanţele judecătoreşti neavând posibilitatea de a-şi prelungi competenţa pentru soluţionarea litigiului care există în competenţa altor organe de jurisdicţie. Există o convenţie arbitrală şi devin aplicabile dispoziţiile art. 3433 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care este exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti.
Împotriva deciziei nr. 88 din 14 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercială, a promovat recurs reclamanta SC C. SRL Târgovişte, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că prima instanţă nu a citat reclamanta pentru dezbaterile cererii de chemare în garanţie disjunsă în mod neprocedural, iar chestiunea competenţei putea fi antamată decât dacă una din părţile litigante ar fi invocat necompetenţa în raport cu convenţia arbitrală. De asemenea nu sunt expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, greşit s-a dispus judecarea separată a cererii principale de cererea de chemare în garanţie, s-a săvârşit un exces de putere deoarece clauza arbitrală nu putea fi invocată din oficiu, în final soluţia disjungerii producând o gravă vătămare, invocând ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 105 alin. (2), art. 85, art. 268 alin. (1) şi (4), art. 261 pct. 5, art. 258 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. civ.
Intimata intervenientă SC N. SA Cluj Napoca a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Târgovişte, pentru următoarele considerente.
Instanţele judecătoreşti anterioare, urmare admiterii recursului în anulare declarat de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc de părţi precum şi regimul sancţionator în situaţia nerespectării clauzelor stabilite. Au fost respectate recomandările cuprinse în Decizia de casare, prin aceea că, fiind interesată în pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale, instanţa de judecată are obligaţia verificării calităţii procesuale a fiecărei părţi, în contextul în care chemarea în garanţie vizează calitatea procesuală pasivă în raport cu pârâtul, faţă de care poate fi obligat, exclusiv, faţă de reclamant având calitatea de terţ.
Este de necontestat că, în faza procesuală a fondului, intervenienta SC N. SA a depus o întâmpinare, prin care a ridicat excepţia de necompetenţă a instanţei judecătoreşti, în favoarea arbitrajului, în temeiul art. 17 din contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1999, încheiat între SC N. SA şi SC C. SRL, coroborat cu art. 3433 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. (dosar nr. 6850/2004 al Tribunalului Prahova, secţia comercială).
Verificând practicaua sentinţei nr. 1728 din 10 noiembrie 2004 a Tribunalului Prahova, secţia comercială, se constată că există menţionat aspectul că la dosar s-a depus întâmpinare de către intervenienta SC N. SA. Corect instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea disjungerii cererii de intervenţie faţă de acţiunea principală, respectând drepturile procesuale în mod egal, prin aceea că, părţile, având pe rând cuvântul, au precizat că nu se opun disjungerii celor două cereri.
Apare pe deplin justificată o asemenea soluţie juridică, în speţă între SC N. SA şi SC C. SRL fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1999, în care s-a stipulat expres la capitolul IX intitulat „Litigii", respectiv art. 17, că în caz de litigii neconciliabile pe cale amiabilă se va face apel la arbitraj, litigiile urmând a fi soluţionate de Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă C.C.I.A. Cluj. A fost confirmată aceeaşi situaţie de fapt şi de drept şi cu ocazia încheierii procesului verbal de conciliere din 29 august 2000, împrejurare prin care s-a recunoscut că acest document constituie singurul instrument juridic probant pentru soluţionarea litigiului între părţi pe baza unei acţiuni arbitrale în daune interese (dosar nr. 7464/2000 Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ).
Normele imperative care guvernează materia arbitrală, cu referinţă la dispoziţiile art. 343 şi următoarele C. proc. civ., evidenţiază că prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu aceasta să fie soluţionate pe calea arbitrajului. Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.
Ampli argumentat şi bine documentat, instanţa de apela verificat şi răspuns detaliat la motivele de apel puse în discuţie de reclamantă, lămurind pe bază de probe cauza sub toate aspectele ei, stabilind o corectă situaţie de fapt şi de drept.
Pentru raţiunile juridice expuse, criticile formulate în cererea de recurs de reclamanta SC C. SRL Târgovişte, urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate, recursul a fi respins ca nefondat, nefiind îndeplinite nici una din reglementările cuprinse în art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică Decizia nr. 88 din 14 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Târgovişte, împotriva deciziei nr. 88 din 14 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5672/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5685/2005. Comercial → |
|---|
