ICCJ. Decizia nr. 5764/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5764/2005
Dosar nr. 1574/2004
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 6 ianuarie 1998 la Tribunalul Bihor, reclamantul C.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC L.I.E. SRL Oradea şi C.D.I., excluderea din SC L.I.E. SRL a asociatului, pârâtul C.D.I., dizolvarea şi lichidarea societăţii şi obligarea celor doi pârâţi la plata dividendelor ce i se cuvin în calitate de asociat.
Pârâtul C.D.I. a formulat cerere reconvenţională la acţiunea introductivă, solicitând excluderea din societate a reclamantului pentru nedepunerea aportului la capitalul social în sumă de 1000 dolari S.U.A. şi pentru prejudiciile aduse societăţii, urmând ca instanţa să dispună dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Prin sentinţa nr. 389 din data de 8 iulie 1999, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată acţiunea principală formulată de reclamantul C.P. şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul C.D.I., a dispus excluderea din societate a reclamantului, dizolvarea şi lichidarea societăţii SC L.I.E. SRL şi a numit lichidator pe expertul contabil B.I.
Prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei că reclamantul nu a depus aportul de 1000 dolari S.U.A. la capitalul social conform actelor constitutive, iar în ce priveşte administrarea societăţii, cei doi asociaţi-reclamantul şi pârâtul au avut şi calitatea de administratori. Reclamantul nu a fost împiedicat să-şi exercite atribuţiile de administrator de către pârât, care a condus activitatea societăţii, în baza împuternicirii primite de la reclamant în anul 1993, când s-a autorizat funcţionarea societăţii.
Într-un prim ciclu procesual, apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 17 din data de 18 ianuarie 2000.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 5664/2001, care a casat Decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare în apel stabilind în temeiul art. 315 C. proc. civ., că, în cauză este necesară efectuarea unei completări la expertiza contabilă dispusă, pentru a se analiza cuantumul dividendelor ce se cuvin reclamantului din profitul net realizat de societate.
Referitor la dreptul reclamantului de a primi dividendele, instanţa supremă a reţinut că acesta a vărsat suma de 1000 dolari S.U.A., reprezentând aportul său la capitalul social, suma fiind depusă pentru reclamant de către pârât, ceea ce îi conferă acestuia un drept de creanţă faţă de reclamant, dar nu înlătură dreptul reclamantului de a încasa dividendele ce i se cuvin în calitate de asociat la SC L.I.E. SRL.
În rejudecarea apelului, după casare, Curtea de Apel Oradea prin Decizia nr. 23/ COM din data de 9 decembrie 2003, admite apelul reclamantului C.P., schimbă în tot sentinţa nr. 389/ LC din 8 iulie 1999, pronunţată de Tribunalul Bihor în sensul că admite în parte acţiunea precizată formulată de reclamant şi în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul C.D.I.
Obligă pe pârâtul C.D.I. la plata sumei de 176.224.280 lei către reclamant, reprezentând contravaloarea reactualizată a dividendelor ridicate de la SC L.I.E. SRL în perioada 1995-1996.
Constată ca fiind prescris dreptul la acţiune al reclamantului pentru pretenţiile solicitate cu acelaşi titlu pe perioada 1993 – 1994.
Totodată prin aceeaşi decizie instanţa a respins capătul de cerere al reclamantului având ca obiect obligarea societăţii pârâte la plata dividendelor şi ca rămase fără obiect cererea reconvenţională privind excluderea celor doi asociaţi şi dizolvarea societăţii.
Cererea reclamantului privind plata sumei de 48.890 dolari S.U.A. cu titlu de creditare a societăţii, a fost de asemeni respinsă.
Instanţa admiţând cererea de lichidare a numit ca lichidator pe SC R.V.A. SRL, filiala Oradea.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului C.D.I. a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului suma de 45.605.958 lei cheltuieli de judecată la toate instanţele.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit raportului de expertiză contabilă dispus iniţial şi completat urmare indicaţiilor date de instanţa supremă, reclamantului i se cuvin dividendele pe perioada 1995 – 1996, dividende ce au fost ridicate de la societate de către pârât.
Sumele solicitate de reclamant cu acelaşi titlu pentru perioada 1993 şi 1994 au fost respinse ca prescrise în raport de data introducerii acţiunii 6 ianuarie 1998.
Totodată, referitor la cererile de excludere şi dizolvare formulată, instanţa reţine că potrivit încheierii din data de 10 octombrie 2001 a judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, societatea este dizolvată de drept în temeiul Legii nr. 314/2001, cererile rămânând fără obiect.
Cum dizolvarea dispusă în temeiul Legii nr. 314/2001 au ca efect deschiderea procedurii lichidării, instanţa numeşte lichidator pe SC R.V.A. SRL, filiala Oradea.
În contra acestei decizii au declarat, în termen legal recurs, reclamantul C.P. şi pârâtul C.D.I.
Recurentul reclamant C.P. a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării intimatului C.D.I. şi la plata dividendelor ridicate pentru anii 1993 – 1994, în sumă de 883.076.472 lei actualizate până la 30 septembrie 2003, iar în ce priveşte intimata SC L.I.E. SRL obligarea la plata sumei de 48.890 dolari S.U.A., reprezentând creditarea acordată societăţii în anul 1993 cu marfă, reprezentând pudră sucuri.
Invocând ca motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., recurentul în dezvoltarea acestora susţine următoarele:
- instanţa de apel în rejudecare a examinat numai capătul de cerere privind plata dividendelor nu şi cererea privind plata sumelor cu care a creditat firma, deşi acestea au făcut obiectul primului raport de expertiză;
- în mod greşit s-a constatat prescris dreptul material la acţiune pentru plata dividendelor datorate pe anii 1993 şi 1994, deoarece prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv din momentul aprobării bilanţului contabil anual aferent exerciţiului financiar încheiat, pentru anul 1994, data aprobării fiind 15 februarie 1995, în raport de care termenul de prescripţie nu s-a împlinit;
- în ce priveşte aprobarea bilanţului contabil pentru anul 1993, aceasta s-a făcut la 15 ianuarie 1994, când s-a născut dreptul la acţiune pentru plata dividendelor;
- instanţa în mod tendenţios şi contradictoriu calculează cuantumul dividendelor la care se aplică coeficientul de actualizare de la data introducerii acţiunii şi până la 30 noiembrie 2003;
- cheltuielile de judecată au fost acordate doar în parte, prin reducerea onorariilor de avocat, fără a se stabili şi motiva cuantumul sau proporţia în care au fost reduse;
- în mod greşit prin încheierea din 4 decembrie 2003, instanţa a respins cererea de recuzare a doamnei judecător R.R. considerându-se că nu are interes alături de soţul său în favoarea intimatului.
Recurentul pârât C.D.I. a solicitat casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, casarea hotărârii şi în urma rejudecării, respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor.
Invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut în argumentarea acestora următoarele:
- cauza s-a judecat cu lipsă de procedură faţă de intimata pârâtă SC L.I.E. SRL, care fiind dizolvată de drept prin încheierea din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Bihor, şi-a pierdut calitatea de persoană juridică şi ca atare capacitatea de exerciţiu de a sta în nume propriu în proces;
- acţiunea introductivă formulată de reclamant este inadmisibilă, deoarece societatea pierzându-şi capacitatea juridică prin dizolvarea de drept este supusă lichidării;
- obligarea subscrisului la plata dividendelor este nelegală şi netemeinică, deoarece nu se bazează pe nici o probă referitoare la faptul ridicării dividendelor.
Asupra recursurilor:
1. Recursul declarat de recurentul reclamant C.P. este fondat numai sub aspectul aplicării dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă pentru dividendele solicitate pe anul financiar 1994, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 7 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Ori, dreptul la acţiune pentru dividendele cuvenite recurentului în calitate de asociat pentru anul 1994, s-a născut la data aprobării bilanţului contabil aferent exerciţiului financiar încheiat, respectiv la 15 februarie 1995. Cum recurentul a introdus acţiunea la data de 6 ianuarie 1998, rezultă că dreptul la acţiune s-a exercitat înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de actul normativ evocat.
1.2. Pentru dividendele cuvenite pe anul 1993, dreptul la acţiune s-a născut la data de 15 ianuarie 1994, iar în raport de data introducerii acţiunii, dreptul la acţiune s-a stins ca urmare exercitării cu depăşirea termenului de 3 ani stabilit de lege.
1.3. Motivul de nelegalitate, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu va fi primit.
În primul rând, din dezvoltarea acestuia nu rezultă „o denaturare a actului juridic" în sensul motivului invocat.
Faptul că instanţa nu a examinat un capăt de cerere, aşa cum pretinde recurentul, nu echivalează cu o denaturare a actului dedus judecăţii, ci, eventual cu un minus petita, dar aceasta nu constituie motiv de nelegalitate, în sensul art. 304 C. proc. civ., care stabileşte expres şi limitativ motivele de nelegalitate supuse controlului recursului.
Pe de altă parte, instanţa de apel a examinat această cerere a reclamantului, stabilind, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că reclamantul în faţa primei instanţe nu şi-a completat acţiunea cu un nou capăt de cerere privind obligarea societăţii la plata sumei de 48.890 dolari S.U.A.
1.4. Critica privind acordarea parţială a cheltuielilor de judecată suportate de recurentul reclamant, urmare micşorării onorariilor avocaţiale, este nefondată sub aspectul nelegalităţii invocate.
Instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care permit judecătorilor să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii şi munca depusă.
Sub aspectul cuantumului diminuării aplicate, chestiunea nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, fiind un aspect de temeinice care scapă controlului casaţiei în contextul legislativ actual.
2. Recursul declarat de recurentul pârât C.D.I. este nefondat.
2.1. În primul rând, trebuie precizat că recurentul, în dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pune semnul egalităţii între încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi lipsa capacităţii de exerciţiu a societăţii.
Ori, cele două aspecte procedurale dezvoltate au reglementări distincte şi consecinţe juridice distincte, ele nu se confundă.
2.2. Urmare dizolvării de drept a societăţii, aceasta intră în lichidare, iar, pentru operaţiunile lichidării, societatea îşi păstrează capacitatea de exerciţiu, deci societatea are personalitate juridică pentru necesităţile lichidării până la terminarea acesteia, putând sta singură în justiţie.
2.3. Critica privind obligarea recurentului pârât la restituirea dividendelor încasate pentru reclamant, vizează aspecte de netemeinicie pe situaţii de fapt reţinute de instanţa de apel, ori, sub acest aspect, situaţiile de fapt stabilite de judecătorii fondului, inclusiv cei al apelului, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, nu pot forma obiectul controlului de legalitate, ci constituie atributul suveran al acestora.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul recurentului reclamant şi va modifica Decizia atacată în sensul că va obliga pe pârâtul C.D.I. şi la plata sumei de 514.570.060 lei contravaloarea dividendelor ridicate de la societate de pârât, aferente anului 1994, dreptul la acţiune nefiind prescris.
Restul dispoziţiilor deciziei nr. 23 din 9 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea, vor fi menţinute.
Totodată, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C.D.I., împotriva aceleiaşi decizii şi în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe pârâtul recurent C.D.I. la plata sumei de 17.172.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.P., împotriva deciziei nr. 23/ COM din 9 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că obligă pe pârâtul C.D.I. şi la plata sumei de 514.570.060 lei, reprezentând contravaloarea dividendelor ridicate de la societate pentru reclamantul C.P. pe anul 1994, dreptul la acţiune nefiind prescris.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge recursul declarat de pârâtul C.D.I., împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pârâtul C.D.I. la plata către reclamant a sumei de 15.172.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5754/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5771/2005. Comercial → |
|---|
