ICCJ. Decizia nr. 5772/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5772/2005
Dosar nr. 9860/2004
Şedinţa publică din 2 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta A.F.I. a chemat-o în judecată pe pârâta SC E.C. SRL şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 23941,57 dolari S.U.A. şi să se dispună evacuarea acesteia din spaţiul situat în str. Străduinţei.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 10696 din 12 septembrie 2003, a respins ca neîntemeiată acţiunea pe considerentul că spaţul comercial a fost eliberat la data de 13 iulie 2001, fapt confirmat de către reprezentanţii reclamantei. Cu privire la pretenţiile solicitate cu titlu de chirie şi majorări de întârziere, prima instanţă a stabilit că reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte perioada pentru care se solicită chiria şi penalităţile. A mai reţinut că există diferenţă între cererea iniţială şi cererea de precizare a pretenţiilor.
Sentinţa a fost apelată de C.G.M.B. – A.F.I., iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 196 din 10 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul. Instanţa de apel faţă de criticile aduse sentinţei a apreciat că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, faţă de un probatoriu insuficient pentru determinarea cuantumului chiriei şi al penalităţilor.
Împotriva deciziei nr. 196/2004, pronunţată în dosarul nr. 571/2004, a declarat recurs reclamanta A.F.I. instituţie publică de interes local sub autoritatea C.G.M.B., pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) şi (10) C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut:
- Spaţiul comercial pentru care s-au calculat sumele în litigiu a fost deţinut de pârâtă în baza fişei de calcul şi a dispoziţiilor P.G. nr. 105/1998, iar chiria s-a calculat conform H.C.G.M.B. nr. 59/1997.
- Nu contestă predarea spaţiului de către pârâtă la data de 13 iulie 2001, dar pentru perioada aprilie 2000 – 28 februarie 2002, potrivit precizării de acţiune, i se cuvin sumele solicitate conform extrasului de cont şi calculului detaliat pe ani şi luni şi nu cum s-a reţinut de instanţa de apel că nu s-a depus un calcul detaliat.
- Datoriile pârâtei au început să curgă de la data de 12 aprilie 2000 când s-a întocmit fişa de calcul, astfel că este clar că pârâta nu putea datora penalităţi calculate pentru anul 1999. În cererea precizatoare s-a strecurat o eroare cu privire la calcul care a fost corectată ulterior.
- La termenul din 26 noiembrie 2002 din dispoziţia instanţei de fond s-au depus la dosar dovezile din care rezultă că spaţiul a fost deţinut de pârâtă până la data de 13 iulie 2001, precum şi anexa contractului tip de colaborare în care la art. 11 alin. (3) s-a stipulat obligaţia de plată a penalităţilor pentru situaţia în care obligaţiile asumate prin contract nu se execută şi că prin H.C.G.M.B. nr. 222/1998 s-au modificat procentele de penalizare.
- Pârâta cunoştea încă înainte de încheierea contractului de colaborare că nerespectarea obligaţiilor de plată a cotei de aport duce la plata de penalităţi.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat modificarea deciziei pronunţate în apel şi în fond admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 28.690,84 dolari S.U.A., reprezentând cotă de aport şi penalităţi de întârziere calculate pe perioada aprilie 2000 – 28 februarie 2002.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 304 alin. (10) C. proc. civ. (în vigoare la data promovării recursului), modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, iar potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea se poate dispune şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea nu este posibilă, fiind necesare probe noi.
Examinând Decizia recurată prin prisma acestui motiv care deşi priveşte netemeinicia, prin efectul său atrage nelegalitatea deciziei pentru că o stare de fapt greşit stabilită prin nesocotirea probelor atrage şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, Înalta Curte a constatat că în faţa instanţei de apel au fost prezentate înscrisuri pentru a se demonstra natura raporturilor juridice stabilite de recurentă cu intimata chemată în judecată cât şi calculul sumelor pretinse. Aceste înscrisuri au fost depuse pentru a se înlătura considerentele din sentinţa fondului, prin care s-a reţinut că recurenta reclamantă nu a administrat nici o probă concludentă de natură să lămurească instanţa cu privire la calcul şi perioada de referinţă pentru determinarea sumelor solicitate.
Cu toate că aceste acte au fost depuse şi în dosarul de fond şi apoi completate în apel, instanţa de apel nu le-a examinat în considerente ci, într-o singură frază, fără să le înlăture sau să le accepte, a stabilit că între părţi a intervenit un contract de închiriere şi că penalităţile au fost solicitate pe o perioadă cuprinsă între anul 2000, fără precizarea lunii de la care încep să curgă, până la 31 septembrie 2001.
Ori, din examinarea actelor depuse de apelantă se putea stabili atât natura juridică a raporturilor dintre părţi în legătură cu deţinerea spaţiului cât şi cuantumul sumelor datorate, iar în măsura în care acestea erau insuficiente se puteau ordona şi alte probe pentru stabilirea corectă a faptelor.
Întrucât înscrisurile existente nu au fost discutate punctual în considerentele deciziei deşi existau la dosar, iar conţinutul acestora conduc către o reală situaţie de fapt, Decizia instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor legale mai sus citate, va fi casată iar cauza trimisă pentru rejudecare aceleiaşi instanţe care a aplicat greşit art. 1169 C. civ., câtă vreme afirmaţiile reclamantei erau documentate cu acte pe care instanţa nu le-a examinat. De altfel, considerentele nu conţin nici o referire la criticile formulate în apel, cale de atac devolutivă în care instanţa nu era ţinută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum a reţinut în expunerea mai mult decât succintă a criticilor întrucât prin încheierea nr. 769/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza pentru ca recursul să fie judecat ca apel.
Procedând în acest mod, în realitate instanţa de apel nu a cercetat fondul, concluzie care se desprinde din faptul că nu a dat nici o dezlegare criticilor aduse hotărârii primei instanţe, nu a înlăturat sau admis nici o probă şi nu a adoptat un raţionament care să ducă la stabilirea faptelor şi la aplicarea corectă a legii.
Având în vedere art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., prin care se stabileşte că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, text care pune în valoare şi principiul neprivării părţii de un grad de jurisdicţie, pentru toate motivele ce preced cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.F.I. – C.G.M.B., împotriva deciziei nr. 196 din 10 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5771/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5776/2005. Comercial → |
|---|
