ICCJ. Decizia nr. 5776/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5776/2005
Dosar nr. 571/2005
Şedinţa publică din 2 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6451 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia prescripţiei şi s-a constatat prescris dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei decembrie 1996 – octombrie 1999.
S-a admis în parte acţiunea precizată formulată de M.B. şi pârâta SC M.I.E. SRL, cu sediul în Bucureşti, a fost obligată la plata sumei de 15.500 dolari S.U.A. în echivalent lei la data plăţii reprezentând contravaloare folosinţă spaţiu.
S-a constatat reziliat contractul de asociere din 17 mai 1994 încheiat între părţi şi s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial situat în Bucureşti.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere aferente lipsei de folosinţă a spaţiului pentru perioada noiembrie 2000 – octombrie 2003, ca nefondat şi pârâta a fost obligată la 88.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de M.B., împotriva sentinţei tribunalului a fost respins prin Decizia nr. 644 din 16 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
S-a reţinut în considerentele deciziei că pentru perioada decembrie 1996 – octombrie 1999, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris şi nu s-a făcut nici o dovadă că s-a întrerupt sau suspendat cursul prescripţiei prin plăţile efectuate de către intimată.
Contractul de asociere a fost reziliat la data de 1 noiembrie 1999, aşa încât clauza penală din contract nu mai subzistă şi nu se pot acorda penalităţi de întârziere în plată, iar daunele interese trebuiesc dovedite potrivit dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1084 C. civ.
Împotriva acestei decizii M.B. a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi a susţinut că este nelegală şi netemeinică.
Prin întâmpinare, intimata – pârâtă SC M.I.E. SRL cu sediul în Bucureşti, a solicitat respingerea recursului întrucât Decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale privind prescripţia şi majorările de întârziere.
A invocat recurentul că hotărârea instanţei de apel este criticabilă sub aspectul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în mod greşit s-a apreciat că nu s-a întrerupt cursul prescripţiei pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 12 şi art. 16 din decretul nr. 167/1958, prin plăţile parţiale a căror dovadă a fost făcută şi prin care se recunoaşte astfel debitul datorat de către societatea intimată.
S-a susţinut în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. că instanţa nu a motivat Decizia atunci când a reţinut că ordinele de plată depuse de intimată fac dovada folosirii spaţiului pentru perioadele respective, dar este greşită concluzia că acestea nu fac dovada întreruperii cursului prescripţiei.
Criticile nu sunt întemeiate.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 3 din decretul nr. 167/1958 şi de data introducerii acţiunii, 21 august 2003, dreptul la acţiune a reclamantei pentru perioada decembrie 1996 – octombrie 1999, este prescris.
Argumentul reclamantei că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt prin plăţile efectuate în contul chiriei, nu poate fi reţinut, întrucât nu suntem în prezenţa unei recunoaşteri a dreptului aşa cum prevăd dispoziţiile art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
De precizat că la data de 1 noiembrie 1999 s-a dispus rezilierea contractului de asociere astfel că în mod corect instanţa a respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere aferente acestei perioade.
Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cererea privind plata daunelor se întemeiază pe clauza penală întrucât acestea au fost calculate în raport de HG emisă pentru aplicarea OG nr. 61/2002, deci în conformitate cu legea.
Nici această critică nu este întemeiată.
Reclamanta a pretins prin acţiune suma de 4.882,81 dolari S.U.A., reprezentând majorări de întârziere aferente lipsei de folosinţă a spaţiului pentru perioada decembrie 1999 – 31 mai 2003.
Prin dispoziţia P.G. nr. 405 din 21 martie 2001, s-a dispus cu începere de la 1 noiembrie 1999 rezilierea contractului de asociere.
Faţă de cele mai sus reţinute, recurentul reclamant nu poate pretinde majorări de întârziere pentru perioada ulterioară desfiinţării contractului încheiat între părţi, întrucât nu au un temei legal şi numai contravaloarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul pe care l-a ocupat fără titlu legal.
Cu această motivare, cererea privind majorările de întârziere nu este fondată, şi ea nu trebuie confundată cu penalităţile de întârziere ce pot fi pretinse în temeiul clauzei penale stipulate de părţi în contractul încheiat.
În raport de aceste considerente, urmează ca potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 644 din 16 noiembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5772/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5777/2005. Comercial → |
|---|
