ICCJ. Decizia nr. 5847/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5847/2005
Dosar nr. 11232/2004
Şedinţa publică din 6 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 206/ E din 18 februarie 2004, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 12264/2003, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC C.S. SRL Iaşi, împotriva pârâtei I.M., dispunându-se dizolvarea societăţii, numirea lichidatorului judiciar, comunicarea hotărârii la O.R.C. şi D.G.F.P. Iaşi şi publicarea ei în M. Of., partea a IV-a, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă.
S-a reţinut incidenţa în speţă a motivului de dizolvare prevăzut de art. 222 lit. e) din legea nr. 31/1990, respectiv neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 395 din 25 octombrie 2004, a admis apelul declarat de pârâta I.M. şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a dispus intrarea societăţii în procedura de lichidare, dar a înlăturat prevederea din dispozitiv referitoare la numirea lichidatorului în persoana SC D.A. SRL Iaşi. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a dispus în mod corect dizolvarea societăţii pentru neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii şi a analizat complet toate aspectele privind dizolvarea, însă în mod greşit a dispus şi numirea lichidatorului judiciar. Au fost avute în vedere prevederile art. 228 din aceeaşi lege, potrivit cărora dizolvarea societăţii are ca efect direct deschiderea procedurii lichidării, precum şi faptul că asociaţii au posibilitatea de a efectua o lichidare administrativă ori de a-şi selecta un lichidator pe bază de ofertă şi licitaţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta I.M., conform precizării ataşate la dosar, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, motivat de faptul că instanţa de apel ar fi pus accentul, în mod greşit, numai pe situaţia relaţională personală dintre asociaţii-administratori, fără a ţine cont de condiţia expres prevăzută de lege conform căreia aceasta trebuie să fie de natură a împiedica funcţionarea societăţii.
S-a susţinut că societatea a funcţionat si funcţionează în ciuda acestor neînţelegeri si litigii, împrejurare atestată de înscrisurile contabile depuse la dosar, existând şi posibilitatea legală ca aceasta să funcţioneze cu un singur asociat. S-a apreciat, totodată, că soluţia de admitere a apelului impunea şi stabilirea culpei persoanei care a provocat cauza de lichidare, aceasta aparţinând, în opinia recurentei, numai intimatei T.V., ale cărei fapte au fost analizate de organele fiscale şi cele de poliţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 8 si 9, art. 312 alin. (2) C. proc. civ., art. 256 şi 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Examinând recursul prin prisma actelor dosarului şi a motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acest text.
În sensul motivului prevăzut la pct. 8 al art. 304, instanţa este culpabilă numai atunci când schimbă natura actului dedus judecăţii (ex. când consideră un contract de vânzare ca fiind un contract de schimb, etc.) ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Denaturarea înţelesului actului are loc atunci când concluzia pe care instanţa o deduce din interpretarea actului este în mod evident eliminată şi contrazisă prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutul actului interpretat.
Invocând acest motiv de recurs, recurentul are obligaţia de a preciza care este actul pretins denaturat şi în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmaţie făcută în acest sens nefiind de natură să justifice reţinerea incidenţei lui.
Mai mult, o hotărâre poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs, pentru acest motiv, numai atunci când, în determinarea actului în raport cu legea, ea denaturează adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act şi dă astfel actului o calificare legală greşită. Dacă însă, din probele administrate, ar rezulta un dubiu în privinţa naturii sau conţinutului actului, interpretarea actului reprezintă o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea acestui motiv de recurs.
În speţă, în raport cu obiectul litigiului-dizolvarea societăţii, pe cale judecătorească, în temeiul art. 222 lit. e) din Legea nr. 31/1990, invocarea acestui motiv de recurs este exclusă. De altfel, recurenta nu a indicat nici un act pretins denaturat, imputând instanţei de apel doar limitarea controlului judiciar la examinarea aspectelor legate de nemulţumirea sa faţă de persoana lichidatorului, în pofida faptului că obiectul apelului constă în faptul că în mod nejustificat s-a dispus dizolvarea societăţii, aspecte ce, în mod evident, nu pot fi circumscrise acestui motiv de recurs.
Nu poate fi reţinută nici situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prima ipoteză a textului este incidenţa numai atunci când, din modul cum este redactată hotărârea, nu se poate determina dacă ea a fost sau nu corect aplicată. Prin urmare, lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea hotărârii. În speţă, prin modul de redactare, hotărârea recurată oferă toate elementele necesare pentru a se determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
Teza a doua a textului este incidenţa numai atunci când hotărârea a fost dată cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial, ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile. În cauză, instanţele au analizat complet toate aspectele privind dizolvarea şi au reţinut, în mod corect, incidenţa cazului prevăzut de art. 222 lit. e) din legea nr. 31/1990, în raport cu neînţelegerile grave dintre asociaţi, reflectate în rezultatele financiare necorespunzătoare, constând în înregistrarea de pierderi substanţiale, care atestă îndeplinirea condiţiei impusă de text privind împiedicarea desfăşurării în condiţii normale, profitabile, a activităţii societăţii.
S-a reţinut de asemenea, în mod corect, incidenţa în speţă a primei teze a art. 228 din aceeaşi lege, în forma anterioară ultimei republicări şi renumerotări, potrivit căreia dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea lichidării.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale constituie faze distincte ale procesului de încetare a existenţei lor, declanşarea acestuia având loc prin dizolvare, care asigură premisele lichidării patrimoniului societăţii.
Procedura lichidării nu este dată însă în competenţa instanţelor judecătoreşti. În conformitate cu dispoziţiile art. 256 din lege, numirea lichidatorilor în societatea cu răspundere limitată va fi făcută de toţi asociaţii, dacă în contractul de societate nu se dispune altfel. Numai în ipoteza că nu se va putea întruni unanimitatea voturilor, numirea lichidatorilor va fi făcută de instanţă, la cererea oricărui asociat sau administrator, cu ascultarea tuturor asociaţilor sau administratorilor.
În consecinţă, în mod corect a fost înlăturată din dispozitivul hotărârii instanţei de fond prevederea privind desemnarea lichidatorului, o atare cerere putând fi formulată numai ulterior efectuării înscrierilor privind dizolvarea în registrul comerţului, pe baza hotărârii judecătoreşti prin care a fost dispusă, devenită irevocabilă, în limitele de competenţă şi în condiţiile mai sus arătate.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta I.M. împotriva deciziei nr. 395 din 25 octombrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 6 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5786/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5850/2005. Comercial → |
|---|
