ICCJ. Decizia nr. 5911/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5911/2005
Dosar nr. 2961/2005
Şedinţa publică din 9 decembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11.680 din 14 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. cu sediul în Bucureşti, împotriva pârâtei SC A.R. SA cu sediul în Rupea judeţul Braşov, în sensul că a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 29.110.736.752 lei, reprezentând redevenţe neachitate (19.084.127.708 lei), penalităţi de întârziere calculate până la data de 22 februarie 2004 (8.876.390.647 lei), T.V.A. (1.150.218.397 lei) precum şi la plata majorărilor de întârziere, în continuare, până la data achitării debitului. A mai fost respins ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, capătul de cerere privind obligarea la plata redevenţei şi penalităţilor aferente, scadente la data de 30 septembrie 2000. De asemenea a mai fost constatat reziliat contractul de concesiune din 24 aprilie 2000 modificat prin actul adiţional din 29 noiembrie 2000, iar în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 a fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în principal că se impune admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa sumelor solicitate, reprezentând redevenţe şi penalităţi aferente, scadente la data de 30 septembrie 2000, deoarece a fost depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, fără să se constate intervenirea vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că pârâta datorează însă redevenţa în valoare de 19.084.127.708 lei calculată până la data de 1 august 2003 fără a se putea reţine apărările formulate de pârâtă, întrucât admiterea suprafeţelor agricole afectate de secetă nu constituie forţă majoră, motiv de înlăturare a răspunderii civile, un atare fenomen fiind frecvent în România, iar prin art. 8 din contract, concesionarul s-a obligat să desfăşoare lucrări de exploatare şi întreţinere a terenului, inclusiv de prestare a fertilităţii naturale a terenului prin realizarea unui program de irigare a culturilor. Nu au putut fi reţinute nici apărările legate de ocuparea abuzivă a terenurilor, întrucât pârâta, în calitatea de concesionar, avea la îndemână exerciţiul acţiunilor de înlăturare a tulburărilor aduse dreptului său de exploatare. Penalităţile sunt datorate de pârâtă la nivelul stabilit de actele normative care instituie majorări pentru achitarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare, conform art. 5 alin. (2) din contract. Pentru situaţia neplăţii în termen a redevenţei constatată în cauză părţile au stipulat în art. 5 alin. (3) un pact comisoriu de gradul al III-lea în aplicarea căruia se va constata rezilierea contractului de concesiune.
Referitor la cererea reconvenţională instanţa a pus în repetate rânduri în vedere pârâtei să-şi precizeze temeiul procedural al cererilor formulate şi să timbreze în consecinţă, potrivit obiectului acestor capete de acţiune.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 426 din 19 mai 2005 a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta reclamantă A.D.S. Bucureşti şi apelanta pârâtă SC A.R. SA, împotriva sentinţei comerciale nr. 11680 din 14 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 17.874/2003.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că, în ce priveşte apelul declarat de A.D.S., în mod corect a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele reprezentând redevenţe şi penalităţi de întârziere scadente la 30 septembrie 2000, reţinându-se că nu a intervenit nici una din cauzele care atrag întreruperea termenului de prescripţie în baza art. 16 din decretul nr. 167/1958. Penalităţile de întârziere au un caracter accesoriu faţă de creanţa principală, redevenţa, astfel încât odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal de creanţă se stinge şi dreptul la acţiune privind penalităţile aferente, conform art. 1 alin. (2) din decretul nr. 167/1958.
Apelul declarat de SC A.R. SA este neîntemeiat, constatându-se că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial a soluţiona cauza în fond, conform art. 10 pct. 4 C. proc. civ., fiind instanţa locului unde obligaţia a luat naştere, cât şi instanţa locului plăţii redevenţei.
Procedura de citare a apelantei pentru termenul din 14 octombrie 2004, data soluţionării cauzei, a fost legal îndeplinită, la instanţa de fond au fost solicitate mai mult de cinci termene pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales, fără a fi precizată cererea reconvenţională şi fără a achita taxa judiciară de timbru. Au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., existând convocarea la conciliere prin adresa din 1 august 2003.
Împotriva deciziei comerciale nr. 426 din 19 mai 2005, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au promovat recurs atât reclamanta A.D.S. Bucureşti cât şi pârâta SC A.R. SA, care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta reclamantă A.D.S. Bucureşti în motivele de recurs consideră că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost greşit admisă de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtei şi la plata redevenţei şi a penalităţilor de întârziere scadente la 30 septembrie 2000, fiind invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 301 şi art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta pârâtă SC A.R. SA a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectele că în mod greşit a fost respinsă excepţia nelegalităţii citării la instanţa de fond pentru termenul din 14 octombrie 2004, nu a fost pusă în discuţie cererea de amânare când a fost soluţionat apelul, greşit a fost soluţionată excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a prematurităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum şi toate apărările de fond, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă a depus întâmpinare, motivată în fapt şi în drept, prin care a cerut respingerea recursului declarat de pârâtă.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate de părţi în cererile de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate privind recursul reclamantei A.D.S. Bucureşti, urmând a fi respins ca nefondat şi urmează a anula ca insuficient timbrat recursul pârâtei SC A.R. SA, pentru următoarele considerente.
Amplu argumentat şi bine documentat, instanţa de apel a expus teza că plăţile efectuate în perioada 8 mai 2001 – 12 noiembrie 2003 nu constituie acte de recunoaştere a debitului scadent la 30 septembrie 2000, întrucât au fost efectuate pentru achitarea unor alte obligaţii. Aşa cum rezultă din documentaţia existentă la dosar, această excepţie a fost admisă numai pentru suma de 1.364.681.155 lei, reprezentând redevenţe şi penalităţi aferente scadente la data de 30 septembrie 2000, care se sting printr-o prescripţie distinctă, neputând fi primită apărarea reclamantei în sensul că prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului, în condiţiile art. 16 pct. a din decretul nr. 167/1958.
Prin încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia comercială, de la 14 octombrie 2005 a fost respinsă excepţia invocată de recurenta pârâtă SC A.R. SA că recursul este scutit de plata taxei de timbru, cu motivarea că art. 17 din Legea nr. 146/1997 face referire la instituţii de interes public, iar potrivit art. 7 C. com., persoana juridică este parte în proces şi nu acţionarii acesteia. Deşi s-a pus în vedere recurentei pârâte să achite 16.949,14 RON taxă judiciară de timbru şi 4,5 RON timbru judiciar, aşa cum s-a dispus şi prin citaţie, sub sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor mai sus precizate.
Pentru raţiunile juridice expuse anterior urmează a anula ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC A.R. SA împotriva deciziei nr. 426 din 19 mai 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială. De asemenea urmează ca toate criticile formulate de reclamanta A.D.S. Bucureşti să fie înlăturate ca neîntemeiate, nefiind îndeplinite nici una din cerinţele art. 304 C. proc. civ., respingând ca nefondat recursul împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC A.R. SA Rupea, jud. Braşov, împotriva deciziei nr. 426 din 19 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5910/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5912/2005. Comercial → |
|---|
