ICCJ. Decizia nr. 5930/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5930/2005
Dosar nr. 1399/2005
Şedinţa publică din 9 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul I.A. în contradictoriu cu SC T.Î. SA Cluj-Napoca a solicitat prin acţiune, anularea hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor din data de 4 martie 2004, prin care s-a reevaluat terenul situat în Bucureşti str. Lujerului, în conformitate cu prevederile HG nr. 1553/2003 şi rectificarea în mod corespunzător a bilanţului contabil aprobat prin hotărârea din 4 martie 2004, prin care s-a rectificat în contabilitatea societăţii valoarea terenului cu o nouă valoare rezultată din reevaluare.
Tribunalul Cluj, prin sentinţa nr. 2690/2004 a respins acţiunea reclamantului cu motivarea că adunarea generală a acţionarilor a fost corect convocată, că menţiunile greşite din procesul verbal în legătură cu ponderea capitalului social nu afectează validitatea hotărârii şi că reevaluarea terenului potrivit HG nr. 1553/2003 nu era obligatorie ci era doar o opţiune oferită persoanelor juridice. Cu privire la bilanţul contabil, prima instanţă a apreciat că atribuţiile de control aparţin adunării generale şi nu instanţei de judecată.
Sentinţa a fost apelată de reclamant, iar Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 19/2005 a admis apelul şi a schimbat sentinţa dispunând anularea hotărârii adoptată în şedinţa A.G.A. din 4 martie 2004 şi menţinerea restului dispoziţiilor, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că raportul de evaluare care a stat la baza adoptării hotărârii contestate, nu a fost realizat cu respectarea HG nr. 1553/2003, astfel că, şi hotărârea adoptată, pe cale de consecinţă, are acest caracter. Curtea a stabilit că reevaluarea imobilizărilor corporale trebuia să ţină seama de inflaţie de starea bunului şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă şi că în raportul de evaluare nu se regăsesc criteriile stabilite prin normele de aplicare a HG nr. 1553/2003.
Instanţa de apel a analizat şi apărările intimatei în legătură cu aplicarea HGR. nr. 1553/2003 şi a reţinut că reevaluarea imobilizărilor nu este obligatorie, dar dacă societatea comercială a optat pentru reevaluare atunci trebuie să realizeze această operaţiune în concordanţă cu dispoziţiile legale, iar nu prin aplicarea altor criterii străine actului normativ.
Critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de rectificare a bilanţului contabil, a fost înlăturată cu motivarea că rectificarea poate fi numai consecinţa unei reevaluări în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 1553/2003.
Împotriva deciziei nr. 19 din 16 februarie 2005 a declarat recurs SC T.Î. SA Cluj Napoca, pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) şi (10) C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat şi argumentat separat aşa cum dispune art. 3021 lit. c) C. proc. civ. Grupând motivele de recurs în raport de încălcările de lege invocate, recurenta a susţinut:
1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 132 alin. (1), art. 292 alin. (1) şi art. 295 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a admis apelul pe baza unor motive de anulare tardiv formulate prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 11 mai 2004. În argumentarea acestui motiv, autoarea a susţinut că instanţa de apel a admis apelul în baza motivelor de anulare care nu au fost invocate prin cererea introductivă, ci prin precizarea de acţiune, tardiv depusă, în raport de care potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să aplice sancţiunea decăderii. Soluţia pronunţată în aceste condiţii, a încălcat prevederile art. 292 alin. (1) şi art. 295 C. proc. civ.
În opinia recurentei, în apel au fost analizate motive noi depuse peste termenul legal, şi nu doar motivele invocate in limine litis în faţa primei instanţe.
2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât modul concret de efectuare a reevaluării constituie o problemă a cărei oportunitate poate fi apreciată în mod suveran doar de adunarea generală a acţionarilor, adică o problemă care nu poate fi cenzurată de instanţă. Motivele de anulare a hotărârii adunării generale a acţionarilor nu se referă direct la măsurile luate în adunarea generală ci la un act exterior hotărârii a cărui derulare se putea solicita distinct de aceasta.
3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) (2) şi (3) din HG nr. 1553/2003, întrucât reevaluarea nu constituia o obligaţie legală, ci o posibilitate la îndemâna societăţii astfel că metodele utilizate şi, rezultatul evaluării nu pot fi cenzurate de instanţă. În dezvoltarea acestei critici a susţinut că rata inflaţiei ca metodă de reevaluare nu era obligatorie, ci facultativă, iar în ce priveşte art. 3 alin. (2) din Norma, privind evaluarea, a susţinut că aceasta nu era aplicabilă în cauză întrucât în speţă reevaluarea nu a fost făcută de specialişti din cadrul persoanelor juridice prevăzute la art. 1 din hotărâre ci de către evaluatori autorizaţi.
4. Instanţa nu s-a pronunţat asupra apărărilor invocate de către societate cu privire la lipsa interesului legitim, născut actual şi personal al reclamantului în promovarea acţiunii în anulare şi implicit a cererii de apel, precum şi asupra apărărilor invocate de către societate cu privire la creşterea considerabilă a valorii terenului de la 8,84 dolari S.U.A. mp la cel puţin 14,93 dolari S.U.A. ca urmare a reevaluării.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul I.A., ca nefondat.
La rândul său intimatul, prin întâmpinare, a răspuns punctual la criticile aduse deciziei pronunţate în apel şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
1. Prima critică ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) art. 292 teza 1 şi art. 295 C. proc. civ. este neîntemeiată. Din examinarea înscrisului aflat în dosarul de fond, pe care îşi întemeiază susţinerile recurenta, Curtea constată că acesta a fost depus ca urmare a întâmpinării pârâtei SC T.Î. SA Cluj, aşa cum rezultă din titlul complet al înscrisului şi că fiecare din punctele analizate constituie răspunsuri la apărările pârâtei aşa cum se deduce din formulările „Referitor la apărarea pârâtei ..", după cum susţine pârâta ..".
Prin urmare, chiar dacă a fost denumită „Precizare de acţiune" nu se poate reţine că prin conţinutul său înscrisul respectiv reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată. Şi dacă s-ar admite că prin precizarea respectivă, reclamantul a adus şi alte argumente în susţinerea celor două capete care au constituit obiectul cererii, încă nu s-ar putea reţine nelegalitatea invocată de recurent întrucât era la îndemâna pârâtei, faţă de caracterul textului care nu este de ordine publică să se opună acestei modificări invocând faptul că înscrisul s-a depus după prima zi de înfăţişare. Nu în ultimul rând este de reţinut şi faptul că în înţelesul art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii, ori, din încheierile din 20 aprilie 2004 şi 11 mai 2004 rezultă că s-a depus întâmpinare şi respectiv „Precizarea de acţiune" în legătură cu apărările pârâtei, astfel că nu erau îndeplinite cele două condiţii de vreme ce părţile nu se aflau în situaţia de a pune concluzii.
În acest context, instanţa de apel ca instanţă de control judiciar, a respectat cadrul în care are loc judecata în apel aşa cum este stabilit de art. 292 C. proc. civ.
Potrivit alin. (1) din art. 292 C. proc. civ., „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ..".
Întrucât în apel au fost invocate aceleaşi motive care au fundamentat susţinerile în legătură cu anularea hotărârii adunării generale în faţa primei instanţe, greşit se susţine că au fost încălcate regulile privind judecata în apel.
Cu alte cuvinte instanţa de apel, a verificat în limitele cererii de apel „stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
2. Motivul de nelegalitate vizând interpretarea şi aplicarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi primit întrucât argumentele recurentului nu se sprijină pe prevederile textului şi nici pe actele dosarului.
În speţă nu s-a pus problema oportunităţii adoptării unei măsuri de către adunarea generală ci problema legalităţii măsurilor luate printr-o astfel de hotărâre.
Art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabileşte că „Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie .., de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei".
Instanţa de apel a examinat criticile aduse sentinţei fondului sub aspectul legalităţii măsurilor luate şi nu a oportunităţii acestora şi în acest sens a reţinut corect că reevaluarea imobilizărilor constituie o opţiune a societăţii, dar în momentul în care s-a optat pentru reevaluare, operaţiunile respective trebuie să fie conforme cu dispoziţiile legale HG nr. 1553/2003 şi Normele de aplicare.
Prin urmare, aplicarea legii în domeniul respectiv nu constituie o chestiune de oportunitate ci de legalitate pe care instanţa a examinat-o în conformitate cu actele dosarului răspunzând astfel criticilor aduse sentinţei apelate şi înlăturând implicit apărările intimatei, recurenta din acest dosar.
Este greşită şi susţinerea potrivit căreia motivele de anulare invocate sunt extrinseci hotărârii adunării generale.
Prin art. 3 din HG nr. 1553/2003 s-a stipulat obligaţia ca la terminarea acţiunii de reevaluare, rezultatele reevaluării să fie aprobate de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor. Prin urmare hotărârea adunării generale care a aprobat reevaluarea pe criterii neconforme cu prevederile dispoziţiilor legale aplicabile poate fi atacată în justiţie în conformitate cu art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât evaluarea astfel realizată a devenit element intrinsec al hotărârii, care poate fi analizat sub aspectul legalităţii.
3. Critica referitoare la aplicarea HG nr. 1553/2003 şi a Normelor privind evaluarea este de asemenea nefondată, faţă de argumentele aduse în sprijinul susţinerilor respective care nesocotesc conţinutul şi modul de aplicare a acestora.
Astfel art. 1 din hotărârea amintită stabileşte, în adevăr, că agenţii economici „pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale .." aflate în patrimoniul lor. Aşa cum s-a mai arătat textul nu este imperativ ci opţional, aprecierea necesităţii reevaluării revenindu-i fiecărui agent economic căruia i se adresează actul normativ. Odată exprimată opţiunea, HG nr. 1553/2003 stabileşte prin art. 2 obligaţia ca reevaluarea imobilizărilor corporale să se efectueze în conformitate cu Normele privind reevaluarea prevăzută în anexa care face parte din hotărâre. Din acest moment faţă de reglementarea din art. 2, nu mai poate fi pusă la îndoială obligativitatea de a se conforma dispoziţiilor referitoare la modul de realizare a acestei operaţiuni. Este necontestat că evaluarea s-a făcut de evaluatori autorizaţi şi că pentru o astfel de situaţie nu s-au dezvoltat criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere aceştia aşa cum s-a prevăzut pentru cazul în care reevaluarea se efectuează de specialişti din cadrul persoanelor juridice.
Cu toate acestea nu se poate susţine că nu le sunt deopotrivă aplicabile dispoziţiile din Normele privind reevaluarea care la art. 3 stabileşte criteriile care trebuie urmărite pentru evaluare. Pe de altă parte nu s-ar putea reţine că evaluarea făcută de evaluatori autorizaţi nu poate fi cenzurată şi contestată, în măsura în care rezultatul reevaluării creează îndoieli cu privire la modul de aplicare al criteriilor de evaluare.
Art. 1 alin. (2) din HG nr. 1553/2003 stabileşte că „Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinând seama de inflaţie utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă".
Textul prezintă o enumerare a criteriilor de reevaluare printre care figurează şi rata inflaţiei astfel că susţinerea potrivit căreia acest criteriu nu este obligatoriu nesocoteşte conţinutul dispoziţiei legale citate. Art. 1 pct. 3 din HG nr. 1553/2003, prin conţinutul său este evident că trimite la stabilirea coeficientului privind rata inflaţiei la I.N.S. aceasta fiind o sursă pentru stabilirea cuantumului ratei, fără însă a exclude posibilitatea altor surse pentru determinarea coeficientului aşa încât faptul că textul nu este imperativ nu influenţează obligaţia de la pct. 2, dezvoltată anterior.
4. Instanţa de apel, sub aspectul controlului hotărârii primei instanţe, a respectat limitele investirii răspunzând punctual la motivele de apel şi prin aceasta înlăturând apărările care erau contrare dispoziţiilor legale şi actelor dosarului analizate.
Cât priveşte interesul de a se promova o cerere în anularea hotărârii adunării generale, din dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă că o astfel de acţiune este la îndemâna acţionarilor, iar interesul pentru respectarea unor dispoziţii legale nu trebuie demonstrat în mod expres.
Ceea ce legea cere este ca hotărârea adunării generale să cuprindă măsuri contrare legii, ori, în speţă, s-a demonstrat că nu s-au respectat dispoziţiile legale anterior arătate.
În fine, susţinerile referitoare la revenirea la valorile anterioare reevaluării nu constituie motiv de nelegalitate ci aprecieri ale recurentei, întrucât nimic nu se opune ca aceasta să intre în legalitate în legătură cu modul de reevaluare a imobilizărilor corporale.
În consecinţă, nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunţate în apel astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
Conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.Î. SA Cluj-Napoca, împotriva deciziei nr. 19 din 16 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 16.000.000 lei vechi, cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5929/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5932/2005. Comercial → |
|---|
