ICCJ. Decizia nr. 603/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta SC C. SA, a solicitat obligarea pârâtei SC N.P. SRL la plata sumelor de 68.082.524 lei cotă de profit din asociere și cheltuieli variabile, 92.855.621 lei penalități de întârziere, 92.878 lei contravaloare mijloace fixe și 6.485.620 lei cheltuieli de judecată.
Acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul București sub nr. 718 din 9 februarie 1998.
Motivându-și cererea, reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul de asociere nr. 2609 din 2 septembrie 1994, însă pârâta nu a achitat cota de asociere astfel că datorează și penalități de întârziere cât și valoarea unor obiecte lipsă la inventar.
La 13 martie 1998 cererea a fost precizată solicitându-se 28.129.399 lei profit din asociere și cheltuieli variabile, 92.855.621 lei penalități de întârziere, 92.878 lei contravaloare mijloace fixe și 5.684.700 lei cheltuieli de judecată. Se arată că suma de 28.129.399 lei reprezintă contravaloarea facturilor emise în perioada 2 mai-30 octombrie 1996.
Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 5600 din 18 noiembrie 1999 a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a obligat-o pe pârâtă la 28.129.399 lei cotă de profit și cheltuieli de energie, apă; la 92.855.021 lei penalități de întârziere și 8.922.524 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că între părți s-a încheiat un contract de asociere și că pârâta nu a achitat cota de profit rezultată din asociere datorând și penalități, conform art. 8 din actul adițional nr. 7355 din 13 decembrie 1995.
împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.
Reclamanta a susținut că în mod greșit nu a fost admisă și suma de 92.878 lei contravaloarea mijloacelor fixe constatate lipsă la inventar.
Pârâta arată că pretențiile reclamantei se bazează pe un act adițional a cărui anulare s-a solicitat și că sumele pretinse după data de 24 septembrie 1996 sunt nelegale.
Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 425 din 13 martie 2001, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința și a respins cererea reclamantei ca nefondată. A fost respins apelul reclamantei.
în recursul reclamantei Curtea Supremă, prin decizia nr. 1893 din 28 martie 2003 a casat decizia și a trimis dosarul spre rejudecarea apelului.
Rejudecând, Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 56 din 8 decembrie 2003, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința și a respins cererea reclamantei ca nefondată. A fost respins apelul reclamantei și a fost obligată reclamanta la 26.982.000 lei cheltuieli de judecată.
S-a reținut că, în urma expertizei dispuse de instanța supremă nu s-a dovedit existența vreunei datorii a pârâtei față de reclamantă, aceasta din urmă facturând în plus sume pe care pârâta nu le datora.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă invocându-se motivul, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susține că în cauză nu s-a formulat cerere reconvențională, că raportul de expertiză nu are nici o legătură cu perioada și sumele solicitate, respectiv 1 mai 1996 - 30 septembrie 1996.
Recurenta mai arată că suma de 8.751.744 lei stabilită de expert ca fiind datorată în plus privește perioada octombrie 1995 - august 1996 și nu perioada 1 mai 1996-30 septembrie 1996, care face obiectul litigiului.
De asemenea se susține că, în ce privește sumele facturate pe luna septembrie 1996, expertul a stabilit că suma datorată este de 5.006.198 lei fără a verifica actele depuse chiar de către intimată și din care rezulta că aceasta își desfășura activitatea în spațiul pus la dispoziție de către SC C. SA.
Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:
Susținerea recurentei privind perioada pentru care s-au făcut verificările de către expert este inexactă, întrucât la punctele c) și d) ale expertizei sunt menționate ca obiective stabilirea sumelor plătite în plus pe toată perioada inclusiv luna septembrie 1996.
De altfel motivul de recurs de nelegalitate este respingerea acțiunii, întrucât în cauză pârâta nu ar fi formulat cerere reconvențională.
Nici nu era necesar pentru că instanța nu a obligat la restituirea sumelor apreciate ca facturate fără a fi datorate ci doar a respins acțiunea reclamantei, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 119 și art. 120 C. proc. civ.
Negăsindu-se întemeiate motivele de recurs formulate de reclamantă, acesta a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 589/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 656/2005. Comercial → |
|---|
