ICCJ. Decizia nr. 618/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta SC E.M.N. SA, filiala de D.F.E.E. Ploiești a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească să se constate inexistența dreptului pârâtei la despăgubiri lunare de 400 dolari S.U.A. (în echivalent lei) începând de la data de 16 august 2003.
Motivându-și acțiunea reclamanta arată că, prin decizia nr. 377/2003 a Curții de Apel Ploiești, s-a recunoscut dreptul pârâtei la despăgubiri lunare de 400 dolari S.U.A. în echivalent lei, întrucât terenul proprietatea acesteia este traversat de 4 cabluri subterane aparținând reclamantei însă la data de 16 august 2003, a intrat în vigoare Legea 318/2003, care prevede că drepturile de uz și de servitute se realizează cu titlu gratuit iar despăgubirea se acordă proprietarului numai dacă se produc pagube cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizare, reparații sau avarii.
Cererea a fost înregistrată la Judecătoria Ploiești sub nr. 11226/2003.
Prin sentința comercială nr. 9472 din 10 decembrie 2003, această instanță a admis în parte, acțiunea reclamantei, a constat încetat dreptul pârâtei de a primi despăgubiri lunare în lei, drept stabilit prin decizia nr. 377 din 17 februarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, începând cu data de 16 august 2003.
A fost obligată pârâta la 303.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că O.U.G. 63/1998 a fost abrogată prin Legea 318/2003.
Se mai susține că nu se aduce atingere autorității de lucru judecat, căci nu a încetat servitutea dar despăgubirea nu se mai justifică.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta susținând că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, modificând obiectul acțiunii reclamantei; că acțiunea era inadmisibilă neputându-se solicita constatarea inexistența unui drept stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, deoarece s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat.
Se mai arată că noua lege nu poate reglementa decât situații juridice viitoare neavând efect asupra situațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, altfel s-ar încălca principiul neretroactivității legilor.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 317 din 23 aprilie 2004, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea reclamantei.
S-a reținut că instanța nu putea constata inexistența unui drept stabilit printr-o hotărâre judecătorească pe motiv că ulterior un act normativ nou dă o altă reglementare raporturilor juridice, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru judecat și principiul neretroactivității legii.
Instanța de apel apreciază că dispozițiile legale invocate de reclamantă, respectiv art. 26 alin. (2) lit. c) și alin. (4) din Legea 318/2003, privind servitutea subterană gratuită nu au incidență asupra pretențiilor pârâtei, ca de altfel nici art. 37 alin. (4) din Legea 318/2003, care nu are relevanță în cauză aplicându-se proprietății publice, ori în speță este un teren proprietate privată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motivul, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susține că, în mod greșit se consideră că ar fi încălcată autoritatea de lucru judecat și principiul neretroactivității legii, în speță încetarea dreptului de a beneficia de o despăgubire necerându-se pentru trecut ci pentru viitor. Recurenta arată că nu se aduce atingere autorității de lucru judecat, întrucât servitutea rămâne.
O altă critică privește neexercitarea rolului activ de către instanță cât și faptul că dispozițiile Legii 318/2003 sunt constituționale, lucru confirmat de o serie de decizii ale Curții Constituționale.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Nu se poate constata inexistența unui drept stabilit printr-o hotărâre judecătorească, în baza unei reglementări în vigoare la data pronunțării acelei hotărâri pe motiv că ulterior un act normativ nou reglementează în alt mod raporturi juridice născute sub vechea reglementare, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat și principiul neretroactivității legii așa cum corect a reținut instanța de apel.
Legea nouă se aplică doar raporturilor juridice născute sub imperiul ei dispunând doar pentru viitor nu și pentru trecut fiindcă nu retroactivează ca să poată modifica raporturi juridice născute sub vechea reglementare.
Sigur că încetarea dreptului de a beneficia de despăgubire se cere pentru viitor numai că acest drept a fost stabilit irevocabil de hotărârea anterioară și în baza normei în vigoare la acea dată și el nu mai poate fi anulat tocmai pentru că legea nouă nu retroactivează. Este greșită susținerea recurentei că nu se atinge autoritatea de lucru judecat întrucât servitutea continuă. Această servitute s-a născut sub legea veche și ea rămâne reglementată de această lege exact astfel cum a fost reglementată, dreptul de servitute corelativ cu dreptul de despăgubire născut la aceeași dată.
Nici motivele de recurs referitoare la lipsa rolului activ al instanței și la ignorarea faptului că dispozițiile Legii 318/2003, au fost declarate constituționale de mai multe decizii ale Curții Constituționale nu sunt întemeiate.
Instanța de apel și-a exercitat rolul său activ în limitele art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind exact situația de fapt și aplicând corect legea.
Faptul că dispozițiile Legii 318/2003 au fost declarate constituționale nu a fost ignorat nefiind în discuție neconstituționalitatea acestei legi ci aplicabilitatea sau inaplicabilitatea sa la situația juridică soluționată irevocabil sub efectul vechii legi.
Negăsindu-se întemeiate motivele de recurs s-a respins, ca nefondat, recursul reclamantei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 656/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 740/2005. Comercial → |
|---|
