ICCJ. Decizia nr. 6041/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.6041/2005
Dosar nr. 1990/2005
Şedinţa publică din 16 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 16 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC F.B.C.G.C. SRL, actualmente SC C.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., să se constate nulitatea contractelor de concesiune încheiate la 11 octombrie 1999, pentru cauza ilicită, imorală, fraudă la lege şi îmbogăţire fără justă cauză; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 380.232 dolari S.U.A. în echivalent în lei, reprezentând sumele încasate de pârâtă, în calitate de concedent la încheierea contractelor.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 7227, pronunţată la data de 28 mai 2004 a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut din ansamblul probelor administrate ca prin cele patru contracte de concesiune, ce fac obiectul litigiului, autentificate la data de 11 octombrie 1999 de B.N.P. I.T., pârâta în calitate de concedent a cedat în concesiune reclamantei patru suprafeţe de teren situate în zona rezidenţială Străuleşti terenuri identificate în schiţele anexă la contract, care urmau a fi predate de concedent către concesionar pe bază de proces verbal de predare - primire.
Totodată instanţa mai reţine că încheierea contractelor de concesiune s-a făcut în vederea realizării obiectivului prevăzut de planurile urbanistice de detaliu şi precizat în certificatele de urbanism indicate în fiecare contract în parte, iar prin minutele încheiate de părţi la 22 decembrie 1999, s-a constatat că pe amplasamentele în discuţie se aflau mari cantităţi de pământ, resturi de pământ şi gunoaie, care au distrus sistemul de sprijin şi care fac imposibilă materializarea pe teren a bornelor şi predarea punctelor de hotar.
A mai reţinut instanţa că la 4 februarie 2000 s-a încheiat un proces verbal între părţi prin care se predă reclamantei conturul amplasamentului pe teren existând în continuare mari cantităţi de pământ, mortar, iar la data de 16 octombrie 2000 concedentul a comunicat comisionarei că o parte din terenurile concesionate se suprapune cu terenul deţinut în proprietate de d-na B.M.
Tribunalul califică, împrejurările de fapt reţinute ca aspecte care vizează neexecutarea de către pârât a obligaţiilor contractuale, fiind ulterioare încheierii contractelor, neputând avea ca efect nulitatea contractelor.
Referitor la motivul de nulitate invocat prin concluziile scrise depuse cu ocazia judecării pe fond a cauzei la data de 21 mai 2004, în sensul că pârâta a concesionat un teren ce nu-i mai aparţine de 5 ani fiind proprietatea unei alte persoane, instanţa constată că acest aspect ar putea viza numai două dintre contracte respectiv cele încheiate asupra subzonelor iar, în măsura în care s-ar verifica acest aspect poate fi analizat ca un motiv de nulitate relativă care însă nu a fost invocat prin prezenta acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta susţinând în esenţă că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea apreciind că motivele invocate sunt ulterioare încheierii contractelor de concesiune deşi lipsa obiectului şi a cauzei actului juridic sunt contemporane încheierii actului, aşa cum rezultă din conduita pârâtei.
Prin Decizia comercială nr. 238 din data de 24 martie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul formulat de reclamanta, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a admis în parte acţiunea introductivă şi a anulat contractele de concesiune autentificate la 11 octombrie 1999 şi 11 octombrie 1999 de B.N.P. I.T.
Totodată Curtea a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 163.456 dolari S.U.A. în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând redevenţă şi comision achitate.
Pentru a hotărâri astfel, instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care o porţiune importantă din terenurile ce au fost concesionate prin contractele autentificate din 11 octombrie 1999 se suprapune peste terenul atribuit în proprietate încă din anul 1994 altei persoane, respectiv d-nei B.M., obiectul contractelor nu este licit, căci legea nu permite decât concesionarea terenurilor proprietate publică, astfel cum statuează art. 2 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 219/1998 modificată, care reglementează şi organizează regimul concesiunilor, potrivit căruia pot face obiectul unei concesiuni terenurile proprietate publică.
Referitor la contractele de concesiune autentificate din 11 octombrie 1999 pe care le menţine, curtea de apel constată că împrejurările invocate de reclamantă ca motive de anulare, respectiv – nepredarea terenurilor, existenţa pe acestea a unor excedente de pământ, resturi de materiale, vizează neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale şi nu se încadrează în nici unul din motivele de nulitate absolută invocate.
Pe de altă parte instanţa reţine că nulitatea contractelor autentificate nu poate fi extinsă şi asupra contractelor autentificate pe considerentul invocat de reclamantă că s-a avut în vedere crearea unei zone rezidenţiale unice, toate suprafeţele făcând obiectul unui singur proiect, deoarece nici un temei legal nu permite ca nulitatea unui contract să fie extinsă asupra unui alt contract, care nu este accesoriu în raport de primul.
În contra acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs ambele părţi.
Recurenta – reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în tot a apelului, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Invocând, ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut în dezvoltarea criticii formulate următoarele:
În mod greşit instanţa a interpretat cele patru contracte ca nerealizând relaţia principal – accesorie şi deci neoperând regula accesorium sequitur principalem în condiţiile în care în speţă este vorba de un tot quadripartit, în care nevaliditatea a două dintre părţile sale, antrenează, pe cale de consecinţă logică şi juridică nulitatea celorlalte două conform principiului „pars in toto continetur, sed totum non este in parte";
- art. 2 al fiecărui contract stipulează textual scopul concesiunii, respectiv realizarea obiectului prevăzut în planurile urbanistice de detaliu;
- cauza celor patru contracte este unică şi comună şi anume edificarea unui ansamblu, iar câtă vreme două din subzonele formând unitatea amplasamentului nu exista, deoarece nu sunt în proprietatea concedentului, aceasta semnifica şi lipsa cauzei şi în ce privesc celelalte două contracte, care prin urmare sunt lovite de nulitate absolută;
- temeiul nulităţii absolute a tuturor celor patru contracte îl constituie lipsa cauzei mediate (cauza finalis) a contractului prevăzut de art. 948 şi art. 966 C. civ., făcând inutilă orice discuţie cu privire la ilicitatea sau falsitatea cauzei.
Recurenta pârâtă invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora solicita modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii adoptată de prima instanţă.
În argumentarea criticilor recurenta pârâtă susţine următoarele:
- convocarea la conciliere nu respecta dispoziţiile art. 7201 cod procedură, deoarece iniţiativa la conciliere a fost transmisă cu nerespectarea termenului legal de 15 zile prevăzut de lege:
- dreptul material la acţiune pentru plata sumelor solicitate s-a stins urmare împlinirii termenului general de prescripţie de 3 ani, acţiunea fiind, introdusă la finele anului 2003, iar plata sumelor a căror restituire s-a dispus a fost făcută începând cu anul 1999 până la 11 mai 2000.
- în mod greşit instanţa a dispus anularea în totalitate a celor două contracte de concesiune, sancţiunea putând fi operabilă numai pentru o parte din suprafeţele concesionate, în cauză, însă titlul de proprietate a fost emis persoanei fizice după perfectare contractelor, astfel că nici ipoteza anulării în parte a contractelor nu subzistă;
- procesul verbal de predare – primire a zonelor concesionate a fost încheiat în prezenţa a doi specialişti din partea societăţii concesionare, astfel că nu se poate invoca lipsa cauzei şi a obiectului.
- cuantumul sumei de 163.456 dolari S.U.A. nu se întemeiază pe nici o probă, astfel că nu se cunoaşte modul în care instanţa a determinat forma şi dacă ea este aferentă celor doză contracte.
- obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nelegală în condiţiile în care nu se poate reţine în sarcina sa, nici o culpă procesuală, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., nu au incidenţă în cauză.
Examinând recursurile în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Asupra recursului declarat de recurenta – reclamantă:
1. Dreptul reţine pentru a defini noţiunea de cauză şi a delimita astfel voinţa pur psihologică de voinţă juridică, două scopuri ca elemente componente ale noţiunii unice şi complexe de cauză, scopul direct şi imediat al consimţământului sau obligaţiei, ca element abstract, obiectiv, intrinsec şi invariabil, în acelaşi tip de act şi scopul indirect şi mediat, denumit şi cauza actului juridic, motivul determinant.
2. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 966 – 968 C. proc. civ., rezultă că pentru validitatea cauzei se cere ca ea să existe, să fie reală, licită şi morală, cauza fiind prezumată până la proba contrară.
3. În cauza de faţă recurenta susţine că în condiţiile în care au fost anulate două din contractele de concesiune, cauza a devenit inexistentă şi la celelalte două contracte menţinute de instanţă, dat fiind unitatea cauzală a celor patru contracte scopul mediat fiind edificarea unui ansamblu de 5 clădiri, care nu se mai poate realiza.
Ori, aşa cum în mod just a reţinut Curtea de Apel, concesionara a încheiat, în aceeaşi zi, patru contracte de concesiune de sine stătătoare, în vederea realizării obiectivului prevăzut planurile urbanistice de detaliere anexate, fără să menţioneze în clauzele contractelor o interdependenţă a acestora sau accesorialitate, în condiţiile în care concedentul a fost acelaşi în toate cele patru contracte.
4. Pe de altă parte, în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiunii fiecărei părţi fiind obligaţiunea luate de cealaltă parte, una din ele nu-şi poate anula obligaţiunea pentru clauză insistentă, decât dovedind că obligaţiunea luată de cealaltă parte este ilicită.
Ori, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă de către recurentă, dimpotrivă din corespondenţa purtată cu concedenta rezultă intenţia de a realiza proiectul pe terenul concesionat prin contractele autentificate.
Aşa fiind, constatând neîntemeiat motivul de nelgalitate invocat Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) cod procedură va respinge recursul recurentei reclamante ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de recurentă pârâtă:
2.1. Excepţia prematurităţii capătului de cerere privind pretenţiile este nefondată, la dosarul de fond ataşat acţiunii introductive, reclamanta a depus convocarea la conciliere adresată pârâtei şi procesul verbal încheiat la 6 ianuarie 2003 prin care se atestă că pârâta nu a dat curs invitaţiei, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., fiind respectate.
2.2. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 163.456 dolari S.U.A., reprezentând redevenţă şi comision, la care a fost obligată recurenta – pârâtă, este deasemeni nefondată.
Obligarea recurentei pârâte la plata redevenţei şi comisionului încasate s-a dispus ca efect al anulării contractelor de concesiune şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor.
Cum în cauză sancţiunea aplicată celor două contracte de cesiune a fost a nulităţii absolute, dreptul la acţiune este imprescriptibil potrivit art. 2 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
2.3 Încheierea celor două contracte de concesiune prin care se transmite dreptul de a exploata asupra unor terenuri ce nu sunt proprietate publică ci proprietatea privată a unei alte persoane semnifică sub aspectul condiţiilor de validitate a actului juridic, lipsa obiectului şi a cauzei, sancţiune prevăzută de lege pentru nerespectarea acestora fiind nulitatea absolută.
Cât priveşte cuantumul sumei reprezentând redevenţă şi comision la care a fost obligată recurenta – pârâtă urmare repunerii părţilor în situaţia anterioară acestea constituie o chestiune de fapt, ce scapă controlului de legalitate în contextul legislativ actual, fiind atributul exclusiv al judecătorilor fondului, respectiv ai apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia.
Pentru considerentele mai sus, Înalta Curte va respinge recursul recurentei – pârâte ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC C.C. SRL Buftea şi pârâta M.B., împotriva deciziei nr. 238 din 24 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6039/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 6043/2005. Comercial → |
|---|
