ICCJ. Decizia nr. 763/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 27 septembrie 2002, reclamanta A.D.S. București, a chemat în judecată pe pârâta SC S.G. SRL Pitești, pentru a se constata reziliat contractul de concesiune nr. 72 din 18 decembrie 2000, iar pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.740.496.931 lei redevanță și a sumei de 458.417.785 lei penalități de întârziere calculate până la 8 iulie 2002.
Prin sentința civilă nr. 2256/ C din 19 septembrie 2003, a Tribunalului Argeș, secția comercială și de contencios administrativ, acțiunea a fost admisă în parte s-a constatat reziliat contractul, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 686.257.699 lei, cu titlu de redevență.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere obligațiile asumate prin contract și modul cum au fost executate reținând potrivit raportului de expertiză că, pe de o parte, reclamanta nu a predat întreaga suprafață prevăzută în contract și nu a asigurat utila și liniștita folosință a terenului iar, pe de altă parte, pârâta nu a achitat redevență pentru terenul exploatat.
împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel care a fost respins prin decizia civilă nr. 33/A/C din 26 ianuarie 2004 de către Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.
S-a reținut că, instanța de fond a dat o interpretare corectă probelor administrate, nici la încheierea contractului nici ulterior, cu ocazia încheierii actului adițional la contract, nu s-a procedat la predarea fizică a suprafețelor concesionate, încât, în mod justificat, aceasta a dispus obligarea pârâtei doar la plata redevenței datorată pentru suprafața folosită în realitate fără a se putea reține vreo culpă așa cum a rezultat din expertiza agricolă, însușită de către reclamantă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 969 C. civ., potrivit cu care convențiile legale au putere de lege între părți.
Ori instanța de apel deși se află în prezența unui contract valabil încheiat prin care în calitate de concedent a transmis pârâtei pentru o perioadă de 49 de ani dreptul de exploatare a terenului agricol în schimbul unei redevențe, după procedura standard, a adăugat nejustificat la prevederile contractului referitoare la plata redevenței, condiționând-o de efectiva exploatare a terenului ceea ce nu echivalează cu garantarea de către concedent, a liniștitei folosințe a acestuia împrejurarea că nu l-a folosit efectiv neputându-i fi imputat, culpa aparținând pârâtei.
Recursul este nefondat.
în capitolul 7 din contractul părților s-a prevăzut obligația concedentului de a nu îl tulbura pe concesionar în drepturile rezultate din contractul de concesiune, între care se află dreptul de a folosi și de a culege fructele bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului și scopului stabilit de părți prin contract.
Expertiza tehnică necontestată de către reclamantă pe baza actelor la dosar și avută în vedere a concluzionat că suprafața reală care a format obiectul folosinței în 2001 a fost de 480,00 ha teren agricol exploatat integral și 521,54 ha, exploatat parțial, funcție de datele calendaristice la care s-a ocupat și predat terenul primăriilor, ca efect al aplicării legilor fondului funciar, iar în anul 2002 a lucrat, din aceleași considerente doar suprafața de 478,66 ha teren agricol, integritatea ei fiind condiționată, de asemenea, de data calendaristică la care a fost predat terenul și cultura cu care a fost ocupat.
în raport de aceste probe rezultă că, a fost o tulburare de drept a folosinței pentru care răspunde concedentul, iar în privința situațiilor de ocupare abuzivă a terenurilor până la eliberarea titlurilor de proprietate și punerea efectivă în posesie a titularilor dreptului rezultă, de asemenea, din dosar că pârâta a adus la cunoștință reclamantei încă din 21 mai 2001, despre această situație, actul adițional la contract încheindu-se, din culpa reclamantei abia în iulie 2001 iar, ulterior, au avut loc și alte notificări datorate procesului de retrocedare a proprietății care a continuat, respectiv nr. 465 din 20 august 2001 și 327 din 8 iunie 2002, reclamanta confirmând această situație prin reprezentanții acestora din 1 iunie 2002, așa cum recunoaște la interogatoriul luat, refuzând însă încheierea unui act adițional.
Ori, în această situație, nu se poate reține nici o culpă în sarcina pârâtei, iar reclamanta nu poate pretinde față de situația rezultată din dosar prețul folosinței decât în limita bunurilor efectiv exploatate răspunderea acesteia fiind antrenată în cadrul obligației de garanție, în condițiile art. 72.3.1. din capitolul 7 din contractul părților care a fost respectat de către instanță în litera și spiritul acestuia.
Așa fiind în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 614/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 753/2005. Comercial → |
|---|
