ICCJ. Decizia nr. 81/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 23 mai 2000 la Tribunalul Satu Mare, reclamanta SC Z. SA, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC O. SA la plata sumei de 158.600.000 lei, reprezentând neplata facturii fiscale nr. 1411542 din 31 decembrie 1999 plus dobânzi comerciale în sumă de 22.600.500 lei.
Tribunalul Satu Mare prin sentința nr. 371/ LC din 4 septembrie 2000, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Satu Mare și în consecință a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta SC Z. SA, împotriva pârâtei SC O. SA în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Prin sentința nr. 471/ C pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 10 aprilie 2001 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă cu motivarea în esență că deși între reclamantă și pârâtă nu se poate reține existența unui raport comercial totuși reclamanta este aceea care nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din contractul de compensare.
Apelul declarat de reclamanta SC Z. SA, împotriva sentinței instanței de fond, a fost anulat ca netimbrat prin decizia nr. 520/ A-C din 24 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.
împotriva acestei decizii reclamanta SC Z. SA a declarat recurs susținând că a transmis instanței de apel motivele de apel cu taxele de timbru aferente prin serviciul P.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1726 din 20 martie 2003 a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului.
în rejudecare Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 21/ A-C din 20 octombrie 2003 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta SC O. SA să plătească reclamantei suma de 156.600.000 lei cu titlu de preț, 22.600.500 lei dobânzi precum și 10.671.500 lei cheltuieli de judecată, cu motivarea în esență că între părți a existat un raport comercial într-o formă simplificată (o comandă urmată de livrare) astfel că pârâta datorează prețul produselor ce i-au fost livrate odată ce nu a operat, în mod legal o compensație a unor datorii pretins reciproce.
Cu petiția înregistrată la data de 24 decembrie 2003, pârâta SC O. SA, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 21/ A-C din 20 octombrie 2003, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate se arată că în urma discuțiilor purtate la sediul său social în luna august 1999 reprezentanții SC Z. SA, SC S.I. SRL București, SC A.N. SRL au stabilit că o cantitate de 20 tone zahăr să fie facturate către SC A.N. SRL, iar la rândul său va factura cantitatea către SC S.I. SRL, iar aceasta din urmă va factura zahărul către SC Z. SA, aceasta urmând a achita contravaloarea zahărului cu produse agroalimentare.
Recurenta menționează că a făcut dovada plății produselor în litigiu, deci nu mai poate fi obligată la plată în condițiile art. 1143 C. civ., făcând dovada plății și a refuzului facturii în litigiu, în conformitate cu legislația în vigoare.
Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacată și menținerea ca temeinică a sentinței instanței de fond.
Recursul declarat de pârâtă nu este fondat.
Motivele invocate de recurentă nu sunt încadrate în cazurile de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., dezvoltarea lor în fapt identificând cazul prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului se reține că părțile în litigiu nu au ajuns la o înțelegere privind compensarea datoriei.
Astfel procesul-verbal de compensare nr. 4060 din 2 decembrie 1999, nu-i poate fi opozabil intimatei-reclamantă, deoarece înscrisul care ar concretiza această operațiune a fost încheiat fără participarea acesteia.
în consecință, hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, corect a reținut că nu au survenit operațiuni de compensare care să conducă la stingerea debitului, în condițiile art. 1143 și urm. C. civ.
Față de aceste considerente, recursul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 814/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 844/2005. Comercial → |
|---|
