ICCJ. Decizia nr. 831/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 11 august 2003, reclamantul B.V. a chemat în judecată SC A. SA Strunga, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata dividendelor cuvenite ca acționar al acesteia, pentru suprafața de 48 ha teren agricol, aflată pe raza satului Fărăcășeni, comuna Strunga, aferente anilor 2000, 2001 și 2002.
în motivarea cererii reclamantul a arătat că, în baza hotărârii nr. 113 din 18 septembrie 2000 emisă de Comisia județeană Iași pentru aplicarea fondului funciar, s-a validat suprafața de 48 ha teren arabil aflată pe raza comunei Strunga, județul Iași, rămasă moștenire de la bunicii paterni B.M. și B.R., stabilindu-i-se calitatea de locator, în temeiul art. 25 din Legea nr. 16/1994.
în situația arătată, pârâta care a preluat terenul menționat avea obligația achitării dividendelor legal datorate pentru perioada 2000 - 2002, în sumă de 1.008.000.000 lei.
în drept, reclamantul a invocat Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000.
Prin sentința nr. 2975/ E din 8 decembrie 2003, Tribunalul Iași a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul nu și-a dovedit calitatea de acționar al societății pârâte, în condițiile Legii nr. 31/1990, respectiv că acesta este înscris în registrul acționarilor. Nu s-a dovedit, de asemenea, că terenul reconstituit suplimentar în proprietate se afla în perimetrul societății pârâte și, pe cale de consecință, calitatea acesteia de debitoare a dividendelor, cu referire și la împrejurarea că validarea a avut loc numai în 2003.
Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, susținând că aceasta s-a pronunțat în baza unei hotărâri nule de drept și nu a avut în vedere probele administrate în susținerea acțiunii.
Curtea de Apel, Iași, prin decizia nr. 116 din 24 mai 2004, a respins apelul declarat de reclamant, cu motivarea că acesta nu și-a dovedit calitatea de acționar sau, că a optat pentru calitatea de locator pentru întreaga suprafață de teren menționată în cererea de chemare în judecată. Mai mult, nu pârâta a fost obligată la restituirea terenului, ci A.D.S.
împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul a declarat recurs, reiterând criticile formulate în apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Cererea de chemare în judecată investește instanța cu soluționarea situației litigioase care l-a determinat pe reclamant să apeleze la justiție.
La primirea cererii spre soluționare, între altele, instanța de judecată este obligată a stabili obiectul și valoarea acestuia și a se pronunța în limitele sesizării, prin hotărârea care, trasând irevocabil situația litigioasă dedusă spre soluționare, constituie finalitatea activității judiciare, căreia îi dă în acest mod substanță și justificare.
Sarcina soluționării cauzelor civile fiind încredințată autorității judiciare, aceasta are obligația de a pronunța hotărârii care să constituie o soluționare justă și principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o societate democratică.
în vederea realizării acestui deziderat, prin art. 129 C. proc. civ., judecătorului i-a fost conferit rol activ.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în contextul arătat, se constată că prin hotărârile atacate instanțele nu au dat eficiență principiului rolului activ, în componentele privind obligația de a pune în dezbaterea părților, din oficiu, împrejurările de fapt sau de drept care, determinând precis obiectul cauzei, ar putea conduce la dezlegarea cauzei, chiar dacă acestea nu au fost menționate expres de părți și de a ordona, din oficiu, administrarea dovezilor necesare soluționării cauzei.
Astfel, din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a invocat calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren și încălcarea unuia dintre atributele acestuia, solicitând dezdăunarea sa.
Ori, potrivit art. 44 din Constituția României, revizuită, dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular.
în același sens, de protecție a proprietății, sunt și dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost amendat prin Protocolul nr. 11, aplicabile prioritar în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, revizuită.
La dosar au fost depuse dovezi privind calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate, calitatea sa de acționar, respectiv de locator pentru o anumită suprafață de teren.
în acest context, instanțele trebuiau să constate că, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, au fost sesizate cu "o contestație reală și serioasă și că aceasta era direct determinantă pentru dreptul în cauză".
Reclamantul a susținut că i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legii asupra unui teren exploatat de pârâtă.
Este adevărat că, în raport de dispozițiile art. 37 din Legea nr. 18/1991, foștii proprietari sau moștenitorii acestora au devenit, la cerere, acționari la societățile comerciale agricole cu capital de stat rezultate din reorganizarea fostelor unități agricole de stat, care aveau în administrare terenurile ce au fost trecute în proprietatea statului, ca efect al unor legi speciale.
în același timp, potrivit art. 25 din Legea nr. 16/1994, persoanele fizice care aveau calitatea de acționar la societățile agricole de stat puteau opta, în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, pentru calitatea de locator.
Până la expirarea termenului contractului, comisia județeană era obligată să emită titluri de proprietate asupra terenului în echivalent arabil și să pună în posesie persoanele îndreptățite.
în fine, conform art. 38 din Legea nr. 18/1991 republicată, cu referire la art. 36 din același act normativ și art. 25 din Legea nr. 16/1994, coroborat cu art. 16 din Legea nr. 1/2000, persoanele fizice puteau cere reconstituirea dreptului de proprietate și peste diferența de 10 ha inițial stabilită de legiuitor.
în condițiile legale menționate și a mijloacelor de probă anexate cererii de chemare în judecată, reclamantul a sesizat instanța de fond cu examinarea pagubei produse acestuia, în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate.
în acest context, în aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța trebuia să stabilească, dispunând și administrarea altor probe necesare pentru justa soluționare a cauzei, raporturile dintre părți, în condițiile reconstituirii succesive, sub aspectul suprafeței de teren, raporturile reale dintre părți, după cum urmează:
- calitatea de acționar, la cerere, a reclamantului, suprafața de teren asupra căreia poartă această calitate și, pe cale de consecință, întinderea dreptului de creanță a acestuia, respectiv calitatea pârâtei de debitoare a obligației de plată corelative dreptului menționat;
- calitatea de locator, prin opțiune, și semnarea contractului de arendare în forma scrisă prevăzută ad validitatem, întinderea dreptului de creanță și, pe cale de consecință, calitatea pârâtei de debitor al obligației de plată a arendei;
- în oricare dintre situații trebuia stabilită măsura în care pârâta și-a onorat obligațiile menționate.
în măsura în care, punându-i-se în vedere reclamantului să-și precizeze obiectul cererii de chemare în judecată, se stabilea că pretenția acestuia privește numai drepturile corespunzătoare exploatării de către pârâtă a diferenței de teren pentru care acestuia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, instanța trebuia să stabilească:
- dacă terenul respectiv se află în perimetrul de exploatare al pârâtei;
- dacă, cu privire la acest teren, reclamantului i s-a stabilit în condițiile legii calitatea de acționar sau locator și, după caz, să se procedeze în sensul arătat anterior;
- dacă nu s-a stabilit nici una din aceste calități, să se constate calitatea pârâtei de posesor de rea credință, de la data comunicării acestei situații de către comisia de aplicare a fondului funciar și, pe cale de consecință, dreptul reclamantului de a primi fructele, cu reținerea cheltuielilor necesare pe care și proprietarul le-ar fi făcut pentru obținerea acestora și, respectiv obligația pârâtei în sensul arătat.
Pentru stabilirea situației terenului și întinderea dreptului de creanță a reclamantului și a obligației de plată a pârâtei, în cazul în care părțile nu s-ar fi înțeles, instanța trebuia să dispună efectuarea unei expertize cu aceste obiective.
Este adevărat că reclamantul nu a investit instanța cu o acțiune în revendicare, vizând reintrarea în posesia terenului asupra căruia acesta are un drept de proprietate, prin reconstituire în condițiile legii.
Acesta a sesizat însă instanța de judecată cu o acțiune în daune, consecință a lipsei de folosință a terenului.
Ori, atâta timp cât nu a rezultat, din probatoriul administrat în cauză, inexistența dreptului de proprietate invocat de reclamant sau neexploatarea acestui teren de către pârâtă, fie ca societate comercială agricolă la care reclamantul avea calitatea de acționar la cerere, fie ca locatar în baza contractului de arendare în care reclamantul avea calitate de locator prin opțiune, fie de posesor de rea credință, urmare refuzului, după încunoștințare, de a pune terenul la dispoziția organului administrației publice locale, folosindu-l în continuare, respingând acțiunea reclamantului, prima instanță a pronunțat o hotărâre, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., fără a intra în fondul cauzei.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a admis recursul declarat de reclamant, a casat hotărârea atacată, a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii primei instanțe, a casat și a trimis dosarul aceleiași instanțe, în vederea rejudecării cauzei în sensul arătat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 844/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 575/2005. Comercial → |
|---|
