ICCJ. Decizia nr. 869/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12174 din 27 iunie 2002, reclamanta SC T.I. SRL București, a chemat în judecată pe pârâta SC D.M.U. SA, actualmente SC U.S.C. SA, pentru ca prin sentința ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata sumei de 373.429.447 lei, cu titlu de preț pentru produsele livrate în perioada martie - decembrie 2001, plus 213.620.169 lei cu titlu de diferență calculată în funcție de rata inflației pentru suma pretinsă cu titlu de preț, plus cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 11596 din 30 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 373.429.447 lei, cu titlu de diferență preț, plus 169.349.724 lei diferență rată inflație, plus 25.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că nici o probă a dosarului nu confirmă susținerea pârâtei, conform căreia plata întregii mărfi trebuie făcută pe măsură ce aceasta vindea, la rândul ei marfa.
Din probele de la dosar, s-a constat că între părți s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare și nu unul de consignație sau de intermediere.
în ceea ce privește cuantumul sumelor, acestea au fost determinate prin expertiză contabilă, iar pârâta nu a făcut un contracalcul propriu și nici nu a solicitat o nouă expertiză. împotriva acestei sentințe, a declarat apel în termen, legal timbrat, pârâta SC U.S.C. SA (fostă SC D.M.U. SA București), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile formulate, apelanta susține în esență următoarele:
în mod greșit a reținut instanța ca fiind îndeplinită condiția suspensivă a urmăririi întrucât fiind vorba de produse de mobilier, înțelegerea dintre cele două societăți a fost ca plata să fie făcută pe măsura vânzării.
Se mai susține de apelantă că în mod greșit a fost admis al doilea capăt de cerere, privind obligarea sa la plata diferenței din actualizarea datoriei sale, întrucât odată cu apariția O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, nu își mai găsește aplicare principiul "rebus sie stantibus".
Curtea de Apel București prin decizia comercială nr. 229 din 24 mai 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC U.S.C. SA (fostă SC D.M.U. SA) împotriva sentinței comerciale nr. 11596 din 30 septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata SC T.I. SRL.
Apelanta a fost obligată să plătească 13.328.000 lei, cheltuieli de judecată în apel către intimată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
între părțile litigante nu s-a încheiat un contract în formă scrisă, ci convenția a îmbrăcat forma ofertei urmată de acceptare, iar potrivit art. 1295 alin. (1) C. civ., "vinderea este perfectă între părți îndată ce părțile s-au învoit".
Astfel apare ca nefondat primul motiv de apel conform căruia înțelegerea a fost ca plata să fie făcută pe măsura vânzării, întrucât, dacă nu s-a determinat nimic în privința aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul și la timpul în care se face predarea lucrului.
Astfel fiind nu se justifică întârzierea plății.
De altfel, nici o probă a dosarului nu confirmă susținerea apelantei, în sensul că plata întregii mărfi trebuia făcută pe măsură ce se vindea marfa.
Nu se poate reține nici în cele de-al doilea motiv de apel, conform căruia odată cu apariția O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, nu-și mai găsește aplicare principiul "rebus sie stantibus", întrucât, obligarea apelantei la plata diferenței din actualizarea datoriei sale, conduce la existența unui echilibru între prestațiile reciproce ale părților, pentru evitarea îmbogățirii fără justă cauză a apelantei, care a primit mărfurile, livrate, fără a plăti prețul.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs pârâta SC U.S.C. SA, criticând-o sub următoarele aspecte:
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor aduse sentinței fondului, respectiv:
- pârâta a fost obligată la plata unor facturi, care conțineau mențiunea "plata pe măsura vânzării", care nu erau exigibile, plata fiind afectată de condiția suspensivă;
- efectuarea unei contraexpertize în condițiile în care expertul desemnat nu a răspuns criticilor formulate de pârâtă referitoare la data scadenței a celor două facturi anterior menționate și la aplicarea unor indici de inflație greșiți.
Sub un prim aspect, astfel, se arată că soluțiile pronunțate în cauză sunt nelegale, pârâta fiind obligată la plata unor facturi care nu erau scadente.
Prin soluția adoptată de instanța de fond și menținută de instanța de apel, s-a stabilit o daună compensatorie, inadmisibilă, în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, situație în care conform art. 1088 C. civ., daunele interese nu pot cuprinde decât dobânda legală, dobândă reglementată de O.G. nr. 9/2000.
în concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii pretențiilor reclamantei cu privire la plata facturilor și a celor cu privire la diferențele rezultate din reactualizarea debitului.
în drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Examinând decizia instanței de apel prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, soluția instanței de apel fiind legală și temeinică.
După cum bine s-a reținut în cauză, între părți s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare, în forma simplificată prevăzută de art. 36 C. com., respectiv a comenzii urmată de executare.
în baza acestor raporturi contractuale, reclamanta i-a vândut pârâtei piese de mobilier, pentru care a emis mai multe facturi fiscale, valoarea totală a mărfii livrate fiind de 626.429.447 lei.
Apărarea pârâtei referitoare la faptul că părțile contractante au convenit ca plata, să se facă pe măsura vânzării, contractul fiind afectat de un termen suspensiv (în motivele de recurs, recurenta face mențiunea că vânzarea era afectată de o condiție suspensivă), a fost înlăturată, corect, în cauză.
Din actele și lucrările dosarului reiese că facturile din 6 iunie 2001 și 4 iulie 2001 (cu privire la care pârâta solicită admiterea recursului susținând că acestea nu erau scadente) poartă, într-adevăr, mențiunea "plata pe măsura vânzării".
După cum rezultă din art. 1294 C. civ., vânzarea - cumpărarea este un contract prin care una dintre părți, vânzătorul, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți, cumpărătorul, care se obligă în schimb a plăti vânzătorului prețul bunului vândut.
Unul din caracterele juridice ale vânzării este cel consensual, putând fi încheiat prin simplu acord de voință al părților (solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalități și fără remiterea lucrului vândut și a prețului, în momentul încheierii contractului.
Cu privire la cele două facturi, recurenta a susținut că obligația plății era afectată de un termen suspensiv și plata nu putea fi cerută.
înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut că, în ceea ce privește cele două facturi, vânzarea era afectată de o condiție suspensivă și nu de un termen suspensiv.
Astfel, termenul suspensiv este un eveniment viitor și sigur ca realizare până la care este amânată începerea exercitării dreptului și executării obligației până la îndeplinirea lui, pe când condiția suspensivă este un eveniment viitor și nesigur de a cărei îndeplinire depinde nașterea dreptului și obligației.
în cauză, reclamanta SC T.I. SRL, a acceptat ca pârâta SC U.S.C. SA, să plătească prețul pentru cele două facturi, care formează obiectul prezentului recurs, după ce la rândul ei va vinde respectivele piese de mobilier livrate.
Din examinarea ordinelor de plată pe care există și mențiunea că suma reprezintă contravaloare mobilă aflată la dosar, rezultă că recurenta a făcut plăți ulterioare datelor de 6 iunie 2001 și, respectiv, 4 iulie 2001.
Totodată, recurenta nu a invocat faptul că revânzarea nu a avut loc.
Rezultă deci că s-a îndeplinit condiția suspensivă, contractul producând efecte, retroactiv, din momentul încheierii lui, iar intimata putea cere plata prețului (care este principala obligație a recurentei, conform art. 1361 C. civ., respectiv, de a plăti prețul la ziua și locul determinat prin contract) și cu privire la cele două facturi, în valoare totală de 50.003.800 lei.
Nici cele de al doilea motiv de recurs, referitor la plata diferențelor rezultate din reactualizarea debitului, nu este fondat.
Diferența rezultă din reactualizarea sumelor datorate de recurenta - pârâtă calculate în funcție de rata inflației pe perioada martie 2001 - decembrie 2002, este de 161.634.062 lei, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, omologată de prima instanță, după răspunsul expertului la obiecțiile formulate de părți.
într-adevăr, pe parcursul procesului, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize, cerere care nu a mai fost susținută ulterior, nici în concluziile scrise depuse la dosar și nici cu prilejul dezbaterilor în fond, când de altfel nici nu s-a mai prezentat.
Raportul de expertiză a fost corect întocmit, expertul având în vedere rata inflației, comunicată de I.N.S., rată care a stat la baza calculului.
Potrivit art. 1088 C. civ., evaluarea legală există în privința prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligații care are ca obiect o sumă de bani, obligații care se pot executa întotdeauna în natură.
Rezultă că neexecutarea obligației de a da o sumă de bani nu poate avea drept consecință obligarea debitorului la plata de despăgubiri compensatorii, ci numai la plata de despăgubiri moratorii (pentru întârziere), respectiv dobânda legală.
Legislația în vigoare nu interzice actualizarea datoriilor comerciale, astfel că obligarea recurentei - pârâte și la plata diferenței din actualizarea datoriei sale apare ca fiind legală, pe baza existenței unui echilibru între prestațiile reciproce ale părților.
în concluzie, neexistând contradicție între dispozițiile O.G. 9/2000 și principiul "rebus sic standibus" rezultă că obligarea pârâtei și la plata sumei de 169.349.724 lei, diferență rată inflație, este legală.
în concluzie, constatând că și instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul pârâtei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 865/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 855/2005. Comercial → |
|---|
