ICCJ. Decizia nr. 1089/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1089/2006
Dosar nou nr. 10097/1/2005
Dosar vechi nr. 2429/2005
Şedinţa publică din 16 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti reclamanta A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) a chemat în judecată pârâta SC M. SA, solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la executarea obligaţiei contractuale asumate prin contractul de vânzare cumpărare acţiuni din 6 octombrie 2000, în sensul de a asigura plata datoriilor acesteia; precum şi daune cominatorii de un milion lei pe zi de întârziere în executarea obligaţiei de a determina societatea privatizată să plătească dividendele datorate pe anul 1993 şi daunele datorate reclamantei pe anii 1993, 1994 şi 1995 în conformitate cu prevederile legale.
Prin cererea înregistrată sub nr. 17215/2002 reclamanta a formulat o altă cerere similară prin care a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA şi SC N. SA solicitând obligarea pârâtei SC M. SA în executarea obligaţiei contractuale nr. 8.7. lit. b) asumate prin contractul din 6 octombrie 2000, în sensul de a asigura plata datoriilor cu plata daunelor cominatorii de un milion de lei pe zi întârziere până la executarea obligaţiei de a determina societatea privatizată să plătească A.P.A.P.S. fondul de restructurare datorat reclamantei conform convenţiilor.
Pârâta SC N. SA a formulat la data de 20 noiembrie 2002 cerere de chemare în garanţie împotriva numitului A.I., fostul manager al societăţii privatizate care a fost desemnat în această funcţie de către F.P.S. în perioada 1 aprilie 1991 – 4 ianuarie 2001, solicitând instanţei ca în cazul admiterii acţiunii, chematul în garanţie să despăgubească pe reclamantă cu sumele solicitate.
Prin încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2002 Tribunalul Bucureşti a conexat cele două dosare în baza art. 164 C. proc. civ.
În fond după casare Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 11139 din 28 septembrie 2004, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi acţiunea principală şi cererea conexă.
De asemenea s-a respins şi cererea de chemare în garanţie ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că deşi obligaţia asumată de către pârâta SC M. SA priveşte determinarea SC N. SA să asigure plata unor sume de bani aferente anilor 1993-1997, dreptul la acţiune pentru executarea obligaţiilor s-a născut la data încheierii contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, respectiv 6 octombrie 2000. Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată la data de 19 septembrie 2002 şi respectiv 2 octombrie 2002, deci înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, motiv pentru care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă.
Pe fondul cauzei, având în vedere prevederile contractului şi considerentele deciziei de casare nr. 32/ R din 20 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, tribunalul a reţinut că obligaţia asumată de pârâtă este o obligaţie de diligenţă, pârâta asumându-şi îndatorirea de a depune diligenţa necesară pentru ca SC N. SA să achite datoriile restante către reclamantă.
Examinând modul de îndeplinire a obligaţiilor de diligenţă s-a constatat că pârâta a achitat integral preţul contractului, iar, la data de 4 aprilie 2001 a fost discutat şi aprobat în şedinţa A.G.A. SC N. SA, raportul de gestiune al administratorului unic pe anul 2000, raportul comisiei de cenzori, bilanţul de profit şi pierderi pentru exerciţiul financiar contabil încheiat pe anul 2000.
În raport de actele de la dosar, instanţa a reţinut că pârâta SC M. SA în calitate de acţionar al SC N. SA şi-a executat obligaţiile asumate prin contract şi a depus diligenţa pentru executarea obligaţiei de la art. 8.7. lit. b) din contract, iar reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că acţionarul nu a fost diligent în activitatea desfăşurată şi în consecinţă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.
De asemenea s-a reţinut că, chematul în garanţie A.I., nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere obiectul cererii de chemare în garanţie care este identic cu obiectul cererii de chemare în judecată, iar obligaţia asumată prin contractul de vânzare cumpărare incumbă SC M. SA şi nu managerului societăţii privatizate.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel reclamanta, criticile vizând modul în care a fost calificată obligaţia asumată prin contract, în realitate această obligaţie fiind una de rezultat şi nu o obligaţie de diligenţă, fiind îndreptăţită să solicite îndeplinirea obligaţiilor în conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ.
Buna credinţă a cumpărătorului trebuia analizată în raport cu fiecare obligaţie contractuală inclusiv cea prevăzută la clauza 8.7 lit. b), iar obligaţia asumată la clauza menţionată va fi considerată că a fost executată numai dacă societatea va achita sumele datorate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 269 din 6 aprilie 2005 a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că obligaţia stabilită la art. 8.7 lit. b) din contract a fost calificată în mod irevocabil prin Decizia de casare nr. 32 din 20 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti ca fiind o obligaţie de diligenţă. Diligenţa depusă de intimata SC M. SA a fost apreciată după regulile răspunderii civile contractuale, dar în speţă apelanta nu a probat în condiţiile art. 1169 C. civ. că intimata pârâtă nu a depus diligenţa necesară pentru a determina societatea privatizată să plătească dividendele cuvenite pentru perioada 1993-1997.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, criticile vizând faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fără a analiza natura juridică a obligaţiei dedusă judecăţii şi care se sprijină pe motive străine de natura pricinii, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că contractul încheiat este un contract comercial de vânzare cumpărare acţiuni, în care drepturile şi obligaţiile sunt bine determinate, iar culpa debitorului în neexecutarea unei obligaţii contractuale este prezumată, indiferent că este vorba de o obligaţie de rezultat sau o obligaţie de diligenţă.
Faţă de prevederea asumată prin clauza contractuală în discuţie, precum şi conform cu prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul este legea părţilor, indiferent dacă această obligaţie este considerată de mijloace sau de rezultat, cumpărătorul fiind cel care trebuia să facă dovada îndeplinirii obligaţiei.
Recursul este nefondat.
Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare acţiuni din 6 octombrie 2000, iar la art. 8.7 lit. b) s-a stipulat că SC M. SA are obligaţia să determine SC N. SA să asigure plata datoriilor societăţii către F.P.S.
Calificarea de către instanţă a obligaţiei asumată de intimată ca fiind o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat este corectă şi nu se opune calificării date de recurentă ca fiind o obligaţie de a face, ambele constituind subclasificări de aceleaşi obligaţii după obiectul ei.
Numai că, în cazul obligaţiei de mijloace (de prudenţă şi diligenţă) spre deosebire de obligaţia de rezultat, îndatorirea asumată nu este precizată la momentul contractării, iar în cazul neatingerii rezultatului dorit sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea acestuia prudenţa şi diligenţa care se impuneau, revine creditorului.
În cauza de faţă, reclamanta recurentă nu a făcut o atare dovadă, fapt reţinut şi de instanţa de apel, ea neindicând nici împrejurările ce trebuiau dovedite spre a face posibilă o eventuală aplicare a prevederilor art. 129 C. proc. civ.
În aceste condiţii văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 269 din 6 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1090/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1088/2006. Comercial → |
|---|
