ICCJ. Decizia nr. 1203/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1203/2006
Dosar nr. 2552/1/2006
Şedinţa publică din 24 martie 2006
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.E., director al SCCA O.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 82 din 17 august 2001, prin care în temeiul art. 107 şi art. 108 C. muncii. şi a hotărârii nr. 1/1983 a Consiliului U.C.E.C.O.M., s-a dispus imputarea sumei de 36.842.946 lei pentru acoperirea prejudiciului stabilit prin actul de control emis de U.C.E.C.O.M.-I.G.C., pentru motivul că nu a asigurat integritatea patrimoniului pe care l-a gestionat.
A.T.C.O.M. Sibiu căreia i-a fost adresată contestaţia împotriva deciziei de imputare nr. 82/2001, a înaintat prin adresa nr. 1970/2001, dosarul spre competentă soluţionare Judecătoriei agnita, care a constatat prin sentinţa nr. 913/30 octombrie 2001, că potrivit art. 68 lit. a) din Legea nr. 168/1999 şi art. 2 lit. b) C. proc. civ., modificat prin OUG nr. 138/2000, că litigiul priveşte un conflict de muncă, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului.
Ca urmare, Judecătoria Agnita şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu.
Primind dosarul Tribunalul Sibiu a constatat că litigiul nu este de competenţa sa întrucât contestatorul nu are calitatea de salariat în cadrul cooperativei SCCA O.A., unde ocupă funcţia de director ci este membru cooperator şi ca urmare potrivit art. 48 din Hotărârea nr. 1/1983 şi art. 7 din hotărârea nr. 9/1993 a U.C.E.C.O.M., competenţa aparţine Arbitrajului U.C.E.C.O.M. Bucureşti.
În consecinţă, Tribunalul Sibiu şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Arbitraj U.C.E.C.O.M. prin sentinţa nr. 44 din 31 ianuarie 2002.
Declarându-se competent, Arbitrajul U.C.E.C.O.M. a reţinut cauza în vederea soluţionării contestaţiei formulată împotriva deciziei de imputare dar a constatat că nu era achitată taxa de timbru şi în consecinţă, prin sentinţa nr. 547 din 20 iunie 2002 a anulat ca netimbrată cererea contestatorului B.E.
Împotriva hotărârii arbitrale contestatorul a formulat acţiune în anulare în temeiul art. 365 C. proc. civ., iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, după ce a pus în discuţie natura juridică a litigiului, prin încheierea din 11 martie 2004, a trimis dosarul secţiei litigii de muncă.
Prin Decizia nr. 289 din 30 aprilie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă, a admis acţiunea în anulare, a desfiinţat Decizia nr. 547 din 20 iunie 2002 şi a trimis contestaţia formulată de B.E. împotriva deciziei de imputare din 17 august 2001 emisă de A.T.C.O.M. Sibiu, Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi litigii de muncă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a examinat contestaţia formulată de reclamant şi a stabilit că la data emiterii deciziei de imputare, C. muncii. de la acea dată, prin art. 184 recomanda organizaţiilor cooperatiste ca în măsura în care nu existau prevederi legale contrarii, să adapteze principiile din cod, la specificul raporturilor de muncă stabilite cu membrii cooperatori.
Având în vedere şi dispoziţiile deciziei nr. 18/1994 a U.C.E.C.O.M. şi art. 16 alin. (1) din contractul cadru, conflictul de muncă ivit între B.E. şi A.T.C.O.M. s-a stabilit că nu este de competenţa arbitrajului U.C.E.C.O.M. ci a instanţelor judecătoreşti. A mai stabilit Curtea că litigiul de muncă nu este supus taxei judiciare de timbru şi că în primă instanţă, competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei de imputare îi revine Tribunalului Bucureşti.
Prin Decizia irevocabilă nr. 289 din 30 aprilie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia litigii de muncă, a trimis dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă şi litigii de muncă.
Primind dosarul Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 3427 din 15 septembrie 2004 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia conflicte de muncă, în temeiul art. 284 alin. (2) C. muncii., prin care s-a stabilit că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.
La rândul său, Tribunalul Sibiu prin sentinţa nr. 874 pronunţată la 25 noiembrie 2004 şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, apreciind că potrivit Legii nr. 168/1999, neînţelegerile ivite pe timpul executării raportului de muncă de tip cooperatist nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti ci a Curţii de Arbitraj a U.C.E.C.O.M., iar soluţiile acestei Curţi se atacă prin acţiune în anulare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Prin încheierea din 4 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a scos cauza din rol şi a trimis-o secţiei a VII-a civilă şi de litigii de muncă, iar aceasta din urmă, prin încheierea din 20 mai 2005, înaintează dosarul spre competentă soluţionare secţiei a VI-a comercială.
Primind din nou dosarul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu şi întrucât a constatat conflict negativ de competenţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru regulator de competenţă.
În considerentele sentinţei nr. 2 din 6 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin Decizia nr. 289 din 30 aprilie 2004, pronunţată în dosarul nr. 586/2004 s-a stabilit în mod irevocabil că este un litigiu de muncă şi în consecinţă a anulat sentinţa arbitrală nr. 547 din 20 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Arbitraj şi a stabilit că în fond litigiul se soluţionează conform dispoziţiilor codului muncii în vigoare la încheierea contractului şi la emiterea deciziei.
A mai reţinut curtea de apel că Tribunalul Sibiu s-a aflat într-o gravă eroare atunci când şi-a declinat competenţa în favoarea sa întrucât sentinţa arbitrală a fost desfiinţată.
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine:
Înainte de a se pronunţa regulatorul de competenţă, se impun câteva precizări în legătură cu natura litigiului întrucât interpretarea diferită a acestuia a constituit cauza declinărilor repetate de competenţă, care în cele din urmă au dus la constatarea conflictului negativ de competenţă.
1. În cauză se contestă Decizia de imputare nr. 82/2001 emisă de A.T.C.O.M. Sibiu, persoanei fizice B.E., în calitatea sa de director al SCA O.A. numit prin Decizia nr. 51 din 4 aprilie 2000.
Potrivit normelor care reglementează domeniul cooperaţiei meşteşugăreşti în vigoare la data emiterii deciziei (Decretul Lege nr. 66/1990 şi Hotărârea Consiliului U.C.E.C.O.M. nr. 1/1983, în prezent abrogate) cooperatorul avea dreptul în astfel de situaţii să se adreseze cu contestaţie organului jurisdicţional competent (art. 48). Rezultă aşadar că prin Hotărârea nr. 1/1983, înlocuită ulterior cu hotărârea nr. 4/2003, erau reglementate raporturile de muncă de tip cooperatist stabilite între organizaţiile cooperatiste (societăţi cooperative în prezent sau alte forme asociative la nivel teritorial sau naţional) şi persoanele fizice în calitatea lor de membri cooperatori şi de parte într-o convenţie de muncă.
Mai trebuie subliniat şi faptul că legea de organizare (Decretul Lege nr. 66/1990) sub care s-a născut litigiul, dădea dreptul organismelor centrale să reglementeze relaţiile de muncă prin norme concretizate în hotărâri, (Hotărârea nr. 1/1983 – 1/1993) precum şi dreptul să organizeze Curţi de Arbitraj competente să soluţioneze litigiile dintre organizaţiile cooperativei meşteşugăreşti, dintre acestea şi membrii cooperatori potrivit convenţiei arbitrale stabilite de părţi.
În contextul arătat care priveşte un domeniu specific (cel al cooperaţiei meşteşugăreşti), instanţele aveau de stabilit diferenţa de statut juridic dintre calitatea de cooperator salariat şi cea de director cu atribuţii de serviciu distincte.
Acest „cumul de calităţi" nu înlătură distincţia dintre drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din convenţia de muncă încheiată cu organizaţia cooperatistă şi mandatul primit pentru gestionarea şi administrarea patrimoniului de contestatorul B.E. În alţi termeni, mandatul poate să coexiste cu o convenţie de muncă, ca în speţă, prin care mandatarul este într-o condiţie de dependenţă şi subordonare faţă de societatea cooperatistă şi asociaţia teritorială.
În acord cu precizările de mai sus se constată că Decizia de imputaţie a fost emisă pe seama directorului B.E., care potrivit deciziei nr. 51 din 4 aprilie 2000 „se împuterniceşte pentru administrarea şi gestionarea patrimoniului SCCA O.A.". Prin urmare între societatea cooperativă şi B.E. s-au stabilit raporturi specifice contractului de mandat comercial, iar răspunderea pentru încălcarea acestor obligaţii nu este guvernată de legislaţia muncii. (În reglementarea actuală această problemă a fost tranşată întrucât în astfel de situaţii, se încheie contract de management, care este în esenţă contract de mandat comercial. Legea nr. 1/2005).
Concluzia care se desprinde cu privire la această problemă este că litigiul îşi are izvorul în contractul de mandat comercial imputaţia fiind emisă în scopul reparării unui prejudiciu produs de director în executarea obligaţiilor privind administrarea şi gestionarea patrimoniului SCCA O.A.
În fine, mai trebuie reţinut că în prezenţa acestor reglementări, aparent concurente, datorită suprapunerii celor două calităţi mai sus analizate, cea care se impune este cea de drept comercial care apare ca o reglementare de excepţie faţă de cea referitoare la legislaţia muncii.
2. A doua chestiune care dă caracter particular speţei, priveşte existenţa în convenţia cadru prin care s-au stabilit raporturile juridice de mandat dintre societatea cooperatistă şi directorul B.E. a convenţiei arbitrale. Aşa cum s-a arătat în „istoricul" speţei, în urma unor declinări succesive, contestaţia împotriva deciziei de imputare a ajuns la Curtea de Arbitraj U.C.E.C.O.M., care a pronunţat o hotărâre de anulare a cererii contestatorului, ca netimbrată. Această hotărâre a fost atacată cu acţiune în anulare potrivit normelor procedurale (art. 340 şi următoarele C. proc. civ.), iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia conflicte de muncă, prin Decizia irevocabilă nr. 289 din 30 aprilie 2004 a desfiinţat sentinţa arbitrală nr. 547 din 20 iunie 2002, fără să soluţioneze fondul, întrucât s-a considerat necompetentă material, această concluzie bazându-se pe calificarea litigiului ca fiind litigiu de muncă.
În contextul arătat asupra operării convenţiei arbitrale şi asupra desfiinţării sentinţei arbitrale care s-a invocat pe parcursul declinărilor de competenţă a instanţelor în conflict, nu se poate reveni întrucât această problemă a intrat sub incidenţa puterii lucrului judecat prin pronunţarea deciziei irevocabile mai sus amintite.
3. Fondul litigiului a rămas nerezolvat iar dosarul a fost trimis în cele din urmă Tribunalului Sibiu, secţia civilă şi respectiv Curţii de apel Bucureşti, secţia comercială, ambele instanţe considerându-se necompetente, prima pentru motivul că nu se aplică Legea nr. 168/1999 legea conflictelor de muncă întrucât printr-o decizie a Curţii Constituţionale s-a statuat că raporturile juridice de muncă dintre membrii cooperatori şi unităţile cooperatiste meşteşugăreşti au caracter specific determinat de calitatea angajatului care este cooperator, iar cea de-a doua pentru motivul că litigiul este supus normelor codului muncii.
Potrivit expunerii anterioare ambele opinii sunt greşite pe de o parte, pentru că litigiul izvorăşte din contractul de mandat comercial prin care contestatorului i s-a încredinţat administrarea şi gestionarea patrimoniului, iar pe de altă parte pentru că litigiul nu este supus Legii nr. 168/1999 citată de tribunal în considerentele soluţiei de declinare.
Faptul că A.T.C.O.M. a utilizat un titlu executor prevăzut de C. muncii. în vigoare la acea dată (Decizia de imputare) pentru recuperarea unei pagube care se pretinde că a fost produsă societăţii cooperatiste de către directorul său nu schimbă natura relaţiilor stabilite între părţi, mandatul comercial, care constituie izvorul obligaţiilor şi al angajării răspunderii. Această concluzie se desprinde din conţinutul deciziei de imputare prin care se consemnează că „vinovat de acest prejudiciu este B.E. care în calitate de director al SCCA O.A. avea obligaţia să asigure integritatea patrimoniului cooperativei ..".
4. Asupra conflictului negativ de competenţă este de reţinut că potrivit art. 21 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă întrucât ambele instanţe, Tribunalul Sibiu şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, s-au declarat necompetente prin hotărâri irevocabile prin care şi-au declinat competenţa reciproc, iar ultima instanţă „înaintea căreia s-a ivit conflictul", a înaintat dosarul Înaltei Curţi, în drept să pronunţe regulatorul de competenţă.
Conform art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte pentru motivele arătate stabileşte competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia comercială, pentru soluţionarea cererii formulată de B.E. întrucât ceea ce se contestă este imputaţia, întocmită în scopul recuperării prejudiciului rezultat în urma nerespectării obligaţiilor născute din mandatul încheiat pentru administrarea şi gestionarea patrimoniului societăţii cooperatiste.
În consecinţă, dosarul va fi trimis instanţei competente potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a litigiului dintre contestatorul B.E. şi intimata A.T.C.O.M. Sibiu, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia comercială şi trimite cauza spre soluţionare acestei instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 12/2006. Comercial → |
|---|
