ICCJ. Decizia nr. 1275/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1275/2006
Dosar nou nr. 8324/1/2005
Dosar vechi nr. 1984/2005
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 8373 din 11 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele M.B. prin P.G. şi A.F.I. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că textul prevăzut de art. 111 C. proc. civ. care a constituit temeiul de drept al acţiunii, impune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în constatare şi anume ca partea să nu aibă la îndemână realizarea dreptului.
Se reţine totodată că în speţă, reclamanta a solicitat ca instanţa să constate că fazele de calcul încheiate pentru folosinţa imobilului din str. Sf. Vineri, au natura juridică a unui contract de închiriere, precum şi existenţa dreptului său legal de a folosi efectiv spaţiul în speţă, ori se constată că în fapt reclamanta nu solicită constatarea unui drept al său în contradictoriu cu pârâtele, ci natura juridică a unor înscrisuri.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere se reţine că, valorificarea drepturilor rezultând din contractul de închiriere poate fi făcută pe calea unei acţiuni în realizare.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 202 din 18 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Instanţa de apel a analizat criticile ce vizau nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii de fond, cu referire la greşita interpretare a probatoriilor administrate în cauză, precum şi la clarificarea naturii raporturilor juridice dintre părţi şi a reţinut că, în mod corect instanţa de fond a apreciat cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, în condiţiile în care reclamanta, intenţionând să cumpere spaţiul în litigiu potrivit Legii nr. 550/2002, are la îndemână acţiunea în realizare.
Se reţine totodată că, reclamanta, în calitate de solicitant al achiziţionării imobilului poate eventual ataca în justiţie refuzul autorităţii de a încheia acest contract, în faţa instanţei de contencios administrativ.
Faţă de soluţia pronunţată, instanţa de apel a apreciat că instanţa fondului nu mai era ţinută a se pronunţa asupra probelor administrate ce vizau fondul cauzei.
Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta SC M. SRL invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea criticilor recurenta susţine că instanţele au fost în eroare când au făcut trimitere la posibilitatea reclamantei de a ataca în justiţie un refuz al autorităţilor pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 550/2002, cu referire la indicarea art. 10 din actul normativ menţionat, textul de lege fiind străin de natura pricinii.
Instanţele nu au avut în vedere că la solicitarea recurentei de a cumpăra spaţiul nu s-a emis încă o dispoziţie în acest sens.
O altă critică vizează omisiunea instanţelor de a se pronunţa asupra unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cu referire la adresa comisiei de aplicare a Legii 550/2002, prin care reclamantei i se aduce la cunoştinţă că este necesar să facă dovada existenţei unui contract de închiriere pentru spaţiul ce se doreşte a fi cumpărat. De asemenea, la dosar s-a depus practică judiciară pe care instanţele nu au avut-o în vedere.
Cu referire la excepţia inadmisibilităţii, în mod nelegal admisă de către instanţe în opinia recurentei, se susţine că, faţă de petitul acţiunii, astfel cum a fost precizat, s-a solicitat în fapt constatarea existenţei unui raport juridic cu toate efectele ce decurg din acesta, inclusiv existenţa unor drepturi cu referire la dreptul de a folosi spaţiul.
Instanţele, prin considerentele avute în vedere dovedesc o aplicare greşită a legii, argumentele aduse fiind străine de natura pricinii.
În opinia recurentei, o acţiune în contencios administrativ este prematură întrucât reclamantei încă nu i-a fost recunoscut dreptul de a cumpăra acest spaţiu, situaţie ce nu a fost avută în vedere de către instanţe.
Soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate este şi rezultatul unei reţineri greşite a situaţiei de fapt, cu referire la nesoluţionarea cererii reclamantei pentru cumpărarea spaţiului.
În fine, recurenta susţine că soluţiile astfel pronunţate aduc o încălcare dispoziţiilor art. 5 C. civ. faţă de faptul că acţiunea precizată nu se încadrează în situaţiile expres şi limitativ stabilite de textul legal invocat, cu referire la inexistenţa unei norme de drept material care să dea naştere dreptului la acţiune sau când aceasta este prohibită de lege, este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.
Temeiul de drept al acţiunii reclamantei a fost dispoziţiile art. 969 alin. (1), 970 şi 977 C. civ., art. 1411, art. 1413 alin. (2), art. 1416 alin. (1) din acelaşi cod, instanţele în mod greşit făcând aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri, sentinţa civilă nr. 880 din 25 februarie 2005 rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1240 din 27 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Criticile aduse de către recurentă vor fi abordate sub aspectul nelegalităţii hotărârilor pronunţate, urmând ca instanţa să înlăture susţinerile ce vizează netemeinicia acestor hotărâri, dat fiind faptul că în calea de reformare a recursului acestea nu mai pot fi avute în vedere.
Aşadar, cu privire la criticile ce vizează excepţia de inadmisibilitate se constată că acestea sunt nefondate având în vedere că în mod corect acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă raportat la temeiul de drept indicat de către reclamantă în conţinutul cererii sale (dosarul de fond).
Susţinerea potrivită căreia instanţele în mod greşit au apreciat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., încălcându-se astfel dispoziţiile art. 5 C. civ. nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, iar instanţele au obligaţia, potrivit art. 129 C. proc. civ. să se pronunţe în limitele cadrului procesual stabilit de părţi.
Astfel, în mod corect instanţele au apreciat că în speţă este o acţiune în constatare, aspect ce reiese din însăşi conţinutul cererii de chemare în judecată (inclusiv precizarea adusă la 16 ianuarie 2002 (dosarul de fond), supusă deci dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
Susţinerile recurentei cu referire la motivele străine de natura pricinii reţinute de către instanţe în considerentele hotărârilor atacate sunt nefondate, întrucât, pe de o parte argumentele au stat la baza motivării excepţiei admise, iar pe de altă parte, reclamanta a fost cea care pentru a dovedi interesul în promovarea acţiunii, a invocat textele de lege din actul normativ, cu referire la art. 16 din Legea nr. 550/2002 (dosarul de fond).
Se constată astfel că instanţele nu au făcut altceva decât să respecte dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. ce obligă judecătorii la motivarea în fapt şi în drept a soluţiilor pronunţate.
Nici susţinerea potrivit căreia temeiul de drept al acţiunii au fost dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ. pretins greşit reţinut de instanţe, nu poate fi primită, în condiţiile în care dispoziţiilor art. 970 au fost invocate pentru prima dată în apel, odată cu dezvoltarea motivelor de apel (dosar apel), iar dispoziţiile art. 969 odată cu cererea de recurs, astfel încât nu se poate reţine greşita interpretare adusă de către instanţe temeiului de drept al acţiunii.
Înscrisurile depuse de recurentă în susţinerea criticilor formulate vin în sprijinul hotărârilor atacate, în sensul că, acestea reprezintă calea de urmat într-o situaţie similară, aspecte avute în vedere de către instanţe, cu referire la posibilitatea acţiunii în realizare pe care reclamanta o are la îndemână în exercitarea drepturilor sale.
Cum criticile vizând excepţia de inadmisibilitate sunt nefondate, criticile vizând fondul cauzei nu se mai impune a fi cercetate, astfel încât Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 202 din 18 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1292/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1264/2006. Comercial → |
|---|
