ICCJ. Decizia nr. 1286/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1286/2006
Dosar nou nr. 15361/1/2005
Dosar vechi nr. 3747/2005
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1049 din 26 februarie 2004, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei SC C. SRL Bucureşti formulată în contradictoriu cu pârâta U.B. şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 381.818.048,67 lei reprezentând diferenţe taxe vamale, diferenţe T.V.A., majorări taxe, majorări T.V.A. şi penalităţi.
Prin aceeaşi sentinţă pârâta a fost obligată şi la plata sumei de 56.646.361 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că, între părţile litigante a intervenit contractul de furnizare echipamente necesare punerii în funcţiune a centralei termice, reclamanta importând un cazan de oţel pentru producerea aburului, un arzător cu combustibil gazos, un aparat pentru filtrarea apei, toate aceste importuri beneficiind de facilităţi vamale, potrivit Legii nr. 84/1995.
Ca urmare a controlului efectuat la unitatea pârâta de către inspectorii din cadrul D.R.V.I. Bucureşti, S.S.V.L.I.F.V. s-a stabilit că produsele nu au fost folosite în scopul achiziţionării, astfel încât reclamanta a fost obligată la plata diferenţelor de sume reprezentând cuantumul facilităţilor vamale şi penalităţile aferente, potrivit actului de control al M.F.P.
În fine, instanţa de fond a avut în vedere şi poziţia pârâtei, exprimată în art. 4.5 din contractul în speţă, prin care s-a obligat la plata taxelor vamale în cazul neobţinerii facilităţilor vamale şi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., a pronunţat soluţia citată.
Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs pârâta U.B.
Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în temeiul Legii nr. 195/2004 a scos cauza de pe rol şi a trimis-o Tribunalului Bucureşti spre competentă soluţionare.
Prin încheierea din 22 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a calificat cererea pârâtei ca fiind apel şi a înaintat dosarul instanţei competente spre soluţionare, reţinând că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2821, raportat la art. 725 alin. (4) C. proc. civ., în vigoare la data declanşării căii de atac.
Apelul declarat de către pârâta U.B. împotriva sentinţei de fond a fost respins ca tardiv formulat prin Decizia nr. 643 din 6 septembrie 2005 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Instanţa de apel a reţinut că, în raport de data comunicării sentinţei de fond, 16 aprilie 2004, calea de atac a fost promovată cu nerespectarea termenului impus de dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., excepţia de tardivitate fiind admisă în condiţiile art. 101-104 C. proc. civ.
Prin aceeaşi decizie, apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.368.840 lei constând în taxa de timbru achitată de către reclamantă ca urmare a cererii de repunere pe rol, cauza fiind suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ.
Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta U.B. care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 alin. (3) şi (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei în vederea calificării corecte a cererii şi a declinării competenţei de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei nr. 1049/2004, în favoarea instanţei competente.
În dezvoltarea criticilor, recurenta a susţinut într-o primă ipoteză că, în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, faţă de rezoluţia instanţei supreme de trimitere a recursului Tribunalului Bucureşti spre soluţionare şi în raport de dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004 sub imperiul căreia s-a pronunţat sentinţa de fond.
Constatându-şi propria competenţă în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile Legii nr. 493/2004 de aprobare a OUG nr. 65/2004.
În opinia recurentei, cauza nefiind în curs de judecată la data apariţiei Legii nr. 219/2005, potrivit art. 7251 C. proc. civ., putea fi soluţionată de către Tribunalul Bucureşti atât ca instanţă de apel, cât şi de recurs, cu referire la dispoziţiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ. sau ale alin. (3) al aceluiaşi articol.
O altă critică susţinută de recurentă priveşte greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la excepţia de tardivitate a căii de atac.
Recurenta susţine că, din conţinutul dovezii de comunicare a sentinţei de fond nu reiese data greşit reţinută de instanţă şi anume data de 16 aprilie 2004.
Greşita apreciere, în opinia recurentei, constă şi în aceea că data de 16 aprilie 2004 corespundea unei zi de vineri, când serviciul de registratură al instanţei funcţionează până la orele 13,00 şi, mai mult, în dovada de comunicare sunt menţionate date eronate în raport de activitatea unui serviciu de registratură a unei instituţii în primirea actelor de procedură.
Tot în susţinerea acestei critici, recurenta afirmă că sentinţa de fond a fost comunicată de oficiul poştal împreună cu altă corespondenţă abia luni 19 aprilie 2004, astfel încât recursul înaintat la 4 mai 2004 a fost depus în termenul procedural.
Instanţa de apel, reţinând o altă situaţie de fapt, în mod greşit a apreciat şi cu privire la intervalul de formulare a căii de atac, cu referire la datele 16 aprilie 2004 – 3 mai 2004.
În fine, recurenta critică Decizia din apel şi sub aspectul greşitei aprecieri asupra cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, în condiţiile în care taxa de timbru datorată la fond a fost de 9.315.771 lei.
Potrivit dispoziţiilor legale, taxa aferentă cererii de repunere pe rol este ½ din taxa datorată, aşadar în mod eronat instanţa de apel a obligat intimata la achitarea până la 100 % din cuantumul taxei, situaţie ce a condus la stabilirea unei obligaţii care nu se justifică în totalitate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Cu privire la greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială a curţii de apel în soluţionarea cauzei, se constată că, în mod corect instanţa curţii de apel si-a constatat propria competenţă în soluţionarea cauzei, faţă de dispoziţiile legale în materie la data respectivă.
Încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care cauza a fost scoasă de pe rol şi trimisă instanţei competente la acea dată să o soluţioneze nu a avut în nici un caz natura unui conflict de competenţă sau a unui regulator de competenţă în sensul prevăzut de art. 20 şi următoarele C. proc. civ., obligatorie pentru instanţa la care a fost trimisă, ci numai o proprie declinare de competenţă, în raport de dispoziţiile legale nou intervenite în materia competentei, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 195/2004.
Greşită este şi susţinerea recurentei potrivit căreia Tribunalul Bucureşti ar fi fost competent să soluţioneze pricina, după apariţia Legii nr. 219/2005 de modificare a Codului de procedură civilă, în condiţiile în care, la data investirii curţii de apel, cauza era în curs de soluţionare ca urmare a declanşării căii atac a recursului, stabilit ulterior ca fiind apel, potrivit dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ.
Mai mult, dispoziţiile legii nou intervenite erau de imediată şi strictă aplicare, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 7251 C. proc. civ. ce fac trimitere la procesele în curs de judecată. Numai în situaţia în care sentinţa fondului ar fi fost casată s-ar fi pus problema stabilirii altor reguli, de competenţă sau referitoare la căile de atac, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Împrejurarea că instanţele şi-au declinat competenţele rând pe rând, până la soluţionarea apelului a fost rodul dispoziţiilor tranzitorii ale legilor noi intervenite ce aduceau modificări imperative normelor de competenţă. Însă, în speţă, se constată că în mod corect instanţele s-au desesizat, Curtea de apel fiind competentă în soluţionarea apelului astfel cum prevedeau dispoziţiile legale în materie la data investirii sale.
2. Cu referire la critica greşitei soluţionări a excepţiei de tardivitate a apelului declarat, aceasta se dovedeşte a fi nefondată.
Împrejurarea că recurentei i-a fost comunicată hotărârea fondului într-o zi de vineri este nerelevantă faţă de dispoziţiile imperative ale art. 101 şi art. 102 C. proc. civ. ce stabilesc modul de calcul al termenelor procedurale, textele legale invocate nedistingând între zilele săptămânii, ci numai cu privire la zilele de sărbătoare legale sau când serviciul este suspendat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Aşadar, se constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat cu privire la tardivitatea căii de atac, faţă de data comunicării hotărârii raportat la data declanşării căii de atac, respectiv 16 aprilie 2004 – 4 mai 2004.
Prin critica adusă, recurenta încearcă să-şi acopere ea însăşi starea de pasivitate în exercitarea drepturilor procedurale, ştiut fiind ca partea interesată are obligaţia potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.
Legea procesual civilă instituie imperativ termenele de declanşare a căilor de atac, orice încălcare a acestora ducând la aplicarea sancţiunilor prevăzute de aceeaşi lege, astfel încât judecătorii, în temeiul aceluiaşi art. 129 C. proc. civ. au obligaţia să le aplice.
3. Nefondată este şi critica vizând greşita obligare în cuantum de 9.315.771 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Susţinerea recurentei potrivit căreia în mod greşit instanţa apelului a obligat intimata la plata taxei de timbru aferentă cererii de repunere pe rol în cuantum de 100 % din taxa de timbru datorată la fond nu poate fi primită în condiţiile în care legiuitorul îi conferă numai titularului obligaţiei de plată prerogativa de a solicita reexaminarea cuantumului, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 146/1997, privind taxele de timbru.
Ori, în speţă, se constată că intimata nu a contestat taxa de timbru şi nici nu formulat o cale de atac împotriva încheierii intrată în puterea lucrului judecat.
A oferi posibilitatea recurentei să atace un drept vătămat al intimatei, în calea sa de atac, ar fi contrar principiului disponibilităţii şi o depăşire a rolului activ conferit de legiuitor judecătorului în exercitarea atribuţiilor ce-i revin.
Cum intimata nu a contestat taxa de timbru achitată şi nici nu exercitat vreo cale de atac cu privire la această chestiune, instanţa de apel în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a anulării căii de atac exercitate.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, va respinge ca nefondat recursul, potrivit dispozitivului.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., faţă de soluţia pronunţată, va obliga recurenta U.B. la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC C. SRL Bucureşti în cuantum de 1785 lei constând în onorariu avocaţial, potrivit chitanţei fiscale aflate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta U.B. împotriva deciziei nr. 643 din 6 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1287/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1283/2006. Comercial → |
|---|
