ICCJ. Decizia nr. 1387/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1387/2006
Dosar nou nr. 6611/1/2005
Dosar vechi nr. 1553/2005
Şedinţa publică din 6 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 martie 2004, reclamanta A.D.S. solicită instanţei obligarea pârâtei SC A.D.S. SA Călăraşi, la plata sumei de 5.449.066.262 lei compusă din 2.724.533.131 lei, reprezentând redevenţa neachitată la termenele scadente şi 2.724.533.131 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 5.2 din contractul de concesiune din 22 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata debitului actualizat cu indicele de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat excepţia prescripţiei extinctive arătând că dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris, în mod distinct, pentru tranşele trimestriale de redevenţă la 31 martie 2003, la 30 iunie 2003, la 30 septembrie 2003 şi la 31 decembrie 2003.
Prin sentinţa civilă nr. 9053 din 30 iunie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare şi respinge ca prescrisă acţiunea reclamantei, reţinând în acest sens că reclamanta nu a făcut dovada că în speţă a intervenit vreuna din cauzele prevăzute de art. 13 sau art. 16 din decretul nr. 167/1958, cele patru termene de prescripţie ce au început să curgă de la data de 30 martie 2000, de 30 iunie 2000, de 30 septembrie 2000 şi de 31 decembrie 2000, împlinindu-se succesiv la data de 31 martie 2003, de 30 iunie 2003, de 30 septembrie 2003 şi de 31 decembrie 2003, în cauză nefiind probată întreruperea termenului de prescripţie prin efectuarea unei plăţi parţiale a redevenţei aferente trimestrului I al anului 2000; reţine de asemenea instanţa că s-a stins prin prescripţie odată cu dreptul principal şi dreptul reclamantei de a cere plata penalităţilor de întârziere ca drept accesoriu.
Prin Decizia comercială nr. 85 din 31 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite apelul reclamantei, anulează sentinţa instanţei de fond atacată şi admite acţiunea aşa cum a fost formulată.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că prin compensarea intervenită de drept, chiar dacă debitoarea nu a semnat actul de compensare, s-a întrerupt cursul prescripţiei întrucât respectiva compensare a fost evidenţiată contabil de către debitoarea pârâtă care a acceptat astfel efectuarea plăţii prin compensare, în cauză constatându-se o recunoaştere voluntară a datoriei, neîndoielnică şi neafectată de condiţii, având efect întreruptiv; mai reţine instanţa de apel că suma pretinsă în temeiul cap. 4 din contractul de concesiune dintre părţi, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din 25 martie 2003 este certă, lichidă şi exigibilă, excepţia de neexecutare ridicată de pârâtă nefiind întemeiată şi că pârâta nu beneficiază de înlesnirile şi scutirile de plată a penalităţilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, aceasta neprobând dacă din derularea contractului de concesiune ulterior a înregistrat sau nu datorii pe perioada postprivatizare.
Împotriva deciziei menţionate pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului reclamantei împotriva sentinţei instanţei de fond.
În motivarea recursului său pârâta recurentă reiterează susţinerile cu privire la prescrierea dreptului la acţiune al reclamantei intimate arătând că în mod eronat a apreciat instanţa de apel ca fiind intervenită întreruperea cursului prescripţiei, prin compensaţia care a operat între reclamanta intimată şi M.A., fără intervenţia recurentei pârâte, actul de compensare invocat neputând fi considerat o recunoaştere ca act de întrerupere a prescripţiei întrucât nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege în acest sens.
Mai solicită recurenta, în subsidiar, obligarea sa numai la plata redevenţei restante, fără penalităţi, arătând că este scutită de achitarea acestora conform prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii. În sfârşit, mai cere recurenta să fie eventual obligată la plata penalităţilor de întârziere numai începând cu data de 25 martie 2003 la care s-a încheiat actul adiţional la contractul iniţial de concesiune privind predarea-preluarea terenului agricol ce face obiectul concesiunii în suprafaţă de numai 3309,66 ha. şi nu de 4915,52 ha., întrucât întârzierea la plata redevenţei este determinată numai de culpa reclamantei care nu a identificat corect suprafaţa concesionată şi nu a calculat corespunzător redevenţa datorată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata reclamantă solicită respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca legală şi temeinică, arătând că prin încheierea convenţiei de compensare din 9 aprilie 2002, respectiv 25 august 2002 pentru sumele de 273.836.000 lei şi 606.181.000 lei în conformitate cu Legea nr. 268/2001, cursul prescripţiei a fost întrerupt aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, că plata efectuată de pârâtă în temeiul contractului de concesiune din 22 aprilie 2000 evidenţiată la rubrica „încasat" din fişa de calcul aferentă anului 2000 reprezintă o recunoaştere a dreptului cu efect de asemenea întreruptiv al prescripţiei extinctive, că s-a dispus compensarea ca urmare a solicitării de către pârâta recurentă a sumelor cuvenite cu titlu de susţinere financiară a agriculturii de către stat conform art. 6 alin. (4) din Legea nr. 268/2001, că menţionata compensare a fost înregistrată inclusiv în contabilitatea recurentei, astfel că noul termen de prescripţie a început să curgă de la data de 25 august 2002, dată la care ultima sumă de 606.181.000 lei a intrat în contul reclamantei intimate; mai arată intimata că debitul de 2.368.237.871 lei a fost recunoscut de recurenta pârâtă şi cu prilejul concilierii organizată în temeiul art. 7201 C. proc. civ.
Susţine, în continuare, intimata, că recurenta datorează penalităţile solicitate pentru că, înregistrând debite şi după privatizare în temeiul contractului de concesiune din 22 aprilie 2000, nu beneficiază de facilităţile acordate de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 190/2004 constând în scutirea de plata penalităţilor de orice fel aferente obligaţiilor bugetare restante la data semnării contractului de privatizare.
Recursul este nefondat.
În mod corect a stabilit instanţa de apel că a fost întrerupt cursul prescripţiei prin încheierea convenţiei de compensare din 9 aprilie 2002 şi respectiv 25 august 2002 pentru sumele de 273.876.000 lei şi 606.181.000 lei, compensaţie care a operat de drept, între sumele avansate de stat ca sprijin financiar acordat în temeiul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 268/2001, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată şi sumele datorate de debitoare reclamantei şi care a fost evidenţiată contabil de pârâta recurentă.
Mai mult, recurenta pârâtă a recunoscut parţial debitul şi cu prilejul concilierii la care a fost convocată în aplicarea prevederilor art. 7201 C. proc. civ., conform celor consemnate în procesul verbal din 7 octombrie 2003 încheiat cu acel prilej (dosarul de fond), ori potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
În mod corect a stabilit instanţa de apel şi că, pe fondul litigiului, pârâta recurentă a recunoscut neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi că reclamanta a calculat redevenţa doar pentru suprafaţa de 3383,57 ha. din care 3309,93 ha. teren agricol exploatat de pârâtă (dosarul de fond).
Cu privire la penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă instanţa de apel a stabilit de asemenea corect că pârâta le datorează, ea neîntrunind condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, privind scutirea de la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere aferente redevenţei datorate reclamantei intimate, întrucât pârâta concesionară înregistrează debite restante faţă de reclamantă tocmai în baza contractului de concesiune în litigiu, în vigoare la momentul privatizării societăţii pârâte – recurentă în cauza examinată.
Astfel fiind, Curtea constată că Decizia atacată de recurenta pârâtă este legală şi temeinică, fiind dată cu respectarea dispoziţiilor decretului nr. 167/1958 şi ale Legii nr. 190/2004, şi, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul promovat de pârâtă împotriva menţionatei decizii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.D.S. SA, jud. Călăraşi, împotriva deciziei nr. 85 din 31 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1393/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1385/2006. Comercial → |
|---|
