ICCJ. Decizia nr. 142/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.142/2006
Dosar nr. 13056/1/2005
Dosar vechi nr. 3169/2005
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11394 din 4 octombrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 14573/2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte cererea principală formulată de M.B. prin P.G., pârâta SC D.A. SRL fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 5.765,19 dolari S.U.A. în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere pe perioada 13 august 1999 – 30 aprilie 2002, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Calea Victoriei, precum şi plata cu titlul de cheltuieli de judecată a sumei de 78.000 lei.
Totodată a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională, promovată de pârâtă, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 8 alin. (2) din contractul de asociere din 15 aprilie 1999 încheiat de părţile în litigiu, fiind respinsă ca neîntemeiată şi solicitarea pârâtei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat recurs ambele părţi care în baza art. 84 C. proc. civ. a fost calificat drept apel, în condiţiile dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ.
Prin Decizia comercială nr. 511 din 31 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut cu privire la apelul reclamantei – pârâte că, în lipsa unei dispoziţii exprese, singurele cauze de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă sunt cele prevăzute prin art. 16 din decretul nr. 167/1958, modificat între care nu se află şi realizarea procedurii prealabile încât excepţia prescripţiei a fost deci, bine soluţionată pentru o parte din pretenţiile deduse judecăţii, care au fost respinse ca prescrise.
Cu privire la apelul pârâtei – reclamante reconvenţional a reţinut că art. 8 din contractul părţilor a fost asumat de către apelantă neîncălcând nici o lege in vigoare la momentul încheierii contractului, actele normative invocate fiind ulterioare acestei date, neputând modifica convenţia părţilor încât legal au fost admise în parte pretenţiile întemeiate pe convenţie.
Art. 8 fiind pe deplin votat, neexecutarea obligaţiilor asumate prin acesta, atrage şi aplicarea sancţiunilor prevăzute prin art. 9 respectiv, plata de penalităţi şi evacuarea, încât s-a concluzionat cu această motivare, că sunt legale şi măsurile de obligare la plata de penalităţi şi evacuarea din spaţiul ce a făcut obiectul contractului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs ambele părţi.
Reclamantul pârât a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că instanţa a ignorat dispoziţiile art. 12, art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 potrivit cărora în cazul prestaţiilor succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, iar plata echivalează cu recunoaşterea care este caz de întrerupere.
Astfel, prin recunoaşterea debitului principal a fost recunoscut şi debitul accesoriu, respectiv penalităţile de întârziere, calculate în baza contractului.
Pârâta reclamantă a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
A arătat că dispoziţia contractuală prevăzută în art. 8 din contract este contrară dispoziţiilor HG nr. 402/2000, HG nr. 859/2002, Legii nr. 414/2002 şi a dispoziţiilor art. 255 şi 256 C. com. fiind o clauză leonină şi deci, este nulă în sensul art. 948, 966 şi 968 C. civ., astfel că, nu poate produce efecte juridice şi cum nu se datorează debitul principal nu se datorează nici penalităţi de întârziere.
Cât priveşte recunoaşterea debitului principal aceasta nu poate fi considerată ca o probă absolută, dimpotrivă, este contrazisă de expertiza întocmită de expert P.N., probă concludentă în cauză şi înlăturată de instanţa de apel, fără nici o motivare.
Cât priveşte măsura rezilierii, aceasta este nelegală, deoarece rezilierea de drept nu putea opera decât în condiţiile culpei, ceea ce nu s-a dovedit.
Recursurile sunt nefondate.
Referitor la recursul reclamantei pârâte se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 12 din decretul nr. 167/1958 cu referire la art. 3 alin. (1) din acelaşi decret, termenul de prescripţie fiind calculat lună de lună, în raport de scadenţa obligaţiei principale dar şi de zilele de întârziere şi cum nu s-a dovedit că au intervenit cauze legale de întrerupere sau suspendare a acestuia raportat la obligaţie dedusă judecăţii, corect s-a reţinut că pentru perioada mai 1999 – iulie 1999 dreptul la acţiune este prescris neputându-se acorda penalităţi de întârziere decât pentru perioada celor 3 ani anteriori introducerii acţiunii.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.
Referitor la recursul pârâtei reclamante, se constată că nu se poate reţine nulitatea clauzei în raport de dispoziţiile legilor speciale invocate, care vizează modul de contabilizare al veniturilor şi cheltuielilor asocierii în participaţiune şi a impozitului pe profit, dispoziţii care nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului, iar nerespectarea lor nu atrage nulitatea ci, eventual sancţiuni fiscale.
Pe de altă parte, în mod legal, a concluzionat curtea de apel că procurarea folosinţei spaţiului de către reclamanta pârâtă nu poate fi gratuită, iar acceptarea de către pârâta reclamantă a unei plăţi fixe lunare independent de profit produce efecte juridice chiar dacă obligaţia nu poate constitui obiectul unei asocieri în participaţiune din punctul de vedere al art. 251 şi art. 256 C. com. dar este o închiriere şi deci, pârâta reclamantă folosind spaţiul trebuie să plătească sumele la care s-a obligat lunar.
Stabilirea naturii şi a valabilităţii convenţiei sunt de competenţa instanţei de judecată şi nu a expertului contabil care şi-a depăşit atribuţiile, iar instanţa de apel chiar dacă nu a motivat în sensul conversiei actului juridic, soluţia de obligare la plată este corectă, în raport de toate probele administrate şi pe care aceasta şi-a bazat soluţia.
Totodată, neachitarea acestor sume la termenele stabilite în lipsa unor cauze exoneratoare de răspundere, ceea ce pârâta reclamantă nu a dovedit, a condus la rezilierea de drept în condiţiile art. 9 alin. (4) din contract şi, ca o consecinţă la măsura evacuării din spaţiu care în aceste condiţii a fost legal dispusă.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi recursul pârâtei reclamante va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 511 din 31 mai 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC D.A. SRL Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 143/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1412/2006. Comercial → |
|---|
