ICCJ. Decizia nr. 155/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.155/2006
Dosar nr. 8425/2004
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă,
Reclamantul M.G. a solicitat ca pârâta SC R. SRL Braşov să fie obligată la plata daunelor interese în cuantum de 1.000.000 lei pe zi de întârziere în executarea deciziei civile nr. 75/2001, la plata valorii bunurilor distruse ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti cât şi la suportarea cheltuielilor de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că pârâta a fost obligată prin Decizia nr. 75/2001 să încheie contractul de închiriere privind pivniţa situată în imobilul din Braşov, înscrisă în C.F. Braşov şi apoi să încheie contract de vânzare – cumpărare pentru acest spaţiu.
Deşi a solicitat pârâtei să execute hotărârea judecătorească irevocabilă încă din iulie 2001, aceasta a amânat executarea neîndeplinindu-şi obligaţia nici până în prezent: acest fapt a cauzat reclamantului prejudicii întrucât o parte dintre bunurile depozitate în pivniţă s-au depreciat şi a fost lipsit de folosinţa pivniţei.
La termenul de 7 ianuarie 2003 reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere şi a renunţat la judecata capătului de cerere privind obligarea la plata bunurilor distruse.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 8325 din 7 octombrie 2003 a respins acţiunea precizată şi a luat act că reclamantul a renunţat la judecata capătului de cerere privind plata valorii bunurilor distruse.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că pârâta nu este vinovată de neîndeplinirea dispoziţiilor din Decizia civilă nr. 75 din 1 februarie 2001, reclamantul neadresându-se executorului judecătoresc.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamantul susţinând că, în mod greşit s-a reţinut că pârâta nu este vinovată de neexecutarea hotărârii deoarece din probele dosarului rezultă că reclamantul a solicitat pârâtei executarea, nefiind relevant că nu s-a adresat executorului judecătoresc.
Se mai arată că spaţiul cu destinaţie de pivniţă care face obiectul contractului de închiriere încheiat de pârâtă în timpul procesului nu este identic cu cel care rezultă din Decizia ce trebuie executată.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 391 din 28 aprilie 2004 a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa admiţând acţiunea precizată. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 lei daune cominatorii pe zi de întârziere începând cu data de 28 aprilie 2004 şi până la executarea efectivă a deciziei nr. 75/2001 a Curţii de Apel Braşov.
S-a luat act de renunţarea la judecată la plata bunurilor distruse.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul s-a adresat pârâtei pentru executarea hotărârii fiind trimis de la un serviciu la altul.
Pe de altă parte, obligaţia de a face nu este susceptibilă de executare silită implicând faptul personal al debitorului, motiv pentru care se folosesc mijloace indirecte de constrângere şi anume plata de daune cominatorii.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtă invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine că pasivitatea reclamantului este cauza neîncheierii contractului de vânzare cumpărare şi ea rezultă din răspunsul la interogatoriu şi invitaţiile depuse la dosar.
Se mai arată că nu s-a dovedit refuzul societăţii de a încheia contractul, astfel încât nu se pot acorda daune şi nici paguba nu a fost dovedită.
Recurenta consideră că în cauză se aplică dispoziţiile art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul pârâtei este nefondat pentru următoarele considerente:
Obligaţiile pârâtei rezultând din Decizia civilă nr. 75/2001 presupun faptul personal al acesteia fiind obligaţii de a face care nu sunt susceptibile de executare silită decât prin mijloace indirecte aşa cum a şi reţinut corect instanţa de apel.
Aceste mijloace indirecte sunt tocmai daunele cominatorii menite să-l constrângă pe debitorul obligaţiei de a face să-şi execute această obligaţie.
Prejudiciul invocat de reclamant constă în imposibilitatea folosirii spaţiului iar aplicarea art. 5803 C. proc. civ. respectiv amenzile civile care se plătesc la stat nu sunt menite să acopere prejudiciul produs reclamantului ci doar să adauge o formă de constrângere, tocmai pentru a-l determina pe debitorul obligaţiei de a face să-şi îndeplinească această obligaţie grabnic.
De-altfel însăşi alin. (2) al art. 5803 C. proc. civ. menţionează expres că se cumulează amenzile cominatorii cu daunele interese (cominatorii) acestea din urmă fiind admisibile.
Rezultă că instanţa de apel a interpretat corect actul dedus judecăţii, nu a ignorat probele administrate şi a aplicat corect legea la situaţia de fapt, motiv pentru care va fi respins ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov, împotriva deciziei nr. 391 din 28 aprilie 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 604/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1357/2006. Comercial → |
|---|
