ICCJ. Decizia nr. 1928/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1275 din 2 decembrie 2003, Tribunalul Giurgiu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.P.A.P.S. București și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.P. SRL Giurgiu, împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, totodată, excepția prescrierii dreptului la acțiune formulată de pârâta A.P.A.P.S. București, a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată împotriva pârâtei SC M. SA Giurgiu și a admis acțiunea față de pârâta D.M. pe care a obligat-o la plata sumei de 239.928.000 lei, reprezentând despăgubiri civile pentru cheltuielile necesare și utile efectuate la imobilul retrocedat, iar pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 150.000.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.
S-au respins cererile de chemare în garanție și s-au compensat cheltuielile de judecată.
împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanta și pârâta D.M. și prin decizia comercială nr. 103 din 4 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, apelul reclamantei a fost respins, iar apelul pârâtei admis și hotărârea schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei de 23.000.000 lei, reprezentând contravaloare cheltuieli necesare și utile aduse imobilului, menținându-se restul dispozițiilor hotărârii.
Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere în raport de probele administrate că atât vânzătorul SC M. SA cât și cumpărătorul SC T.P. SRL Giurgiu au fost de rea credință, ignorând sentința civilă nr. 2809/1999 a Judecătoriei Giurgiu, prin care se dispusese sistarea formelor de vânzare la licitație, cumpărătorul având posibilitatea de a depune minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului ceea ce nu a făcut, asumându-și riscul de a-l pierde, iar dispozițiile art. 1339 C. civ. nu sunt incidente, nefiind vorba de o evicțiune din fapte personale ale vânzătorului.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a A.P.A.P.S. București, a reținut că reclamanta s-a aflat în raporturi juridice cu pârâta SC M. SA în calitate de vânzător și nu cu acționarul majoritar al acesteia, iar dispozițiile legale din materia privatizării societăților comerciale nu pot constitui temei juridic pentru chemarea în judecată a acesteia și antrenarea răspunderii conform art. 324alin. (1) din Legea nr. 99/1999 neavând legătură cu cauza, reclamanta fiind terț față de contractul de privatizare încheiat între SC M. SA și A.P.A.P.S. București.
Cât privește contravaloarea cheltuielilor necesare și utile la plata cărora pârâta a fost obligată s-a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a avut în vedere cererea inițială a reclamantei în valoare de 239.928.000 lei pentru care a și timbrat de vreme ce aceasta și-a prezentat ulterior această cerere, evaluând cheltuielile la 23.000.000 lei, fără a mai reveni însă cu ocazia efectuării expertizei, astfel că, depășind limitele investirii, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.
Referitor la cererea reconvențională s-a reținut că instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii sale, fiind necontestat față de probele administrate cu acte și expertiză că reclamanta datorează suma de 327.468 dolari S.U.A. pentru lipsa de folosință, dar pârâta și-a limitat cererea la suma de 150.000.000 lei aferentă perioadei 1 ianuarie 1998 - 1 ianuarie 2002, cât i s-a și acordat.
Totodată, instanța de apel a constatat că s-au aplicat corespunzător și dispozițiile art. 276 C. proc. civ., cheltuielile de judecată fiind compensate în totalitate față de faptul că acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte față de pârâta D.M. care la rândul său a timbrat cererea sa reconvențională.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că soluția este nelegală în privința soluționării celor două apeluri cu raportare la acțiunea și cererea reconvențională deoarece instanța de apel nu a ținut cont în privința acțiunii de probele contradictorii nefiind dovedită, nicicum, reaua sa credință și a dat o interpretare restrictivă art. 1337 C. civ., recurenta nefiind parte în cauza în care s-a dispus sistarea formelor de vânzare silită, iar intimata pârâtă, vânzătoarea SC M. SA nu i-a adus la cunoștință această împrejurare prin caietul de sarcini. Această situație a condus la pronunțarea separată a unei hotărâri în constatarea nulității vânzării, încât este demonstrată reaua credință a acesteia și trebuie să răspundă pentru evicțiune.
în privința cererii sale de obligare a pârâtei D.M. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat nu i s-a dat posibilitatea să timbreze la valoarea rezultată ulterior din expertiză, încălcându-se astfel art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, modificată deși instanța de fond a fost investită cu judecarea cererii în aceste limite dar, ulterior nu s-a mai ținut cont de această precizare, aplicându-se direct dispozițiile art. 20 alin. (4) din lege, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.
Referitor la cererea reconvențională greșit a fost obligată la plata lipsei de folosință fără a se admite și cererea reconvențională, iar pârâta nu a depus diligențe pentru punerea în executare a hotărârii definitive de revendicare, recurenta putând fi astfel obligată cel mult la plată pentru perioada cuprinsă între data pronunțării hotărârii definitive, 14 martie 2001 și data predării efective a imobilului, 9 ianuarie 2002, anterioară datei la care Curtea Supremă de Justiție București a pronunțat hotărârea irevocabilă în recurs.
A mai arătat că, în acest sens, a și formulat obiecțiuni la raportul de expertiză invocând prescripția, nesoluționate, aspect pe care și instanța de apel l-a ignorat.
Prin ultima critică a arătat că instanța de apel a apreciat greșit că instanța de fond a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., atunci când a procedat la compensarea totală a cheltuielilor de judecată deoarece acestea nu erau egale valoric.
Recursul este fondat în limitele care se vor arăta în continuare.
în privința primului motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă pârâtă care vizează nelegalitatea hotărârii în ceea ce privește răspunderea intimatei pârâte SC M. SA se constată că soluția instanței de apel este în concordanță cu dispozițiile legale prevăzute de art. 1337 și următoarele C. civ., acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acestea neavând nimic în comun cu dreptul de evicțiune și cu garanția vânzătorului, chiar de rea credință, care există numai când există și vânzare valabilă.
Prin urmare, acesta din urmă nu poate fi obligat la restituirea prețului încasat decât ca efect al constatării nulității și nu pentru cauza de evicțiune, cerere cu care instanța de fond nu a fost investită, soluția acesteia de respingere a capătului de acțiune în răspundere pentru evicțiune fiind corect menținută.
Privitor la cererea de obligare a intimatei pârâte-reclamante D.M. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului retrocedat, se constată din actele dosarului de fond că raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni formulat de părți a fost depus la data de 20 octombrie 2003, în termenul legal astfel că recurenta reclamantă pârâtă care avea termen în cunoștință avea posibilitatea și obligația să se informeze despre conținutul acestuia și să timbreze la valoare, conform precizării cererii sale încă din data de 19 septembrie 2002, în sensul de a i se acorda despăgubiri civile în limita valorii rezultată din expertiză, dar aceasta nu s-a mai prezentat.
Sub acest aspect nu se putea reține nici o culpă instanței de fond din punct de vedere al dispozițiilor legale din materia timbrului dar instanța de apel, în mod nelegal, a reținut în schimb că instanța de fond și-ar fi depășit limitele investirii sale, dând o altă interpretare precizării acțiunii din data de 19 septembrie 2002, în sensul că partea ar fi înțeles să-și restrângă pretențiile la 23.000.000 lei, ceea ce a fost în realitate doar o evaluare cu caracter provizoriu, așa cum deja s-a arătat.
Prin urmare, admițând apelul pârâtei reclamante D.M. sub acest aspect, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegal, încălcându-se dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care obligă instanțele atât la fond cât și în calea de atac să se pronunțe exact asupra ceea ce s-a cerut.
Recurenta a mai invocat nelegalitatea obligării sale la plata contravalorii lipsei de folosință către proprietara D.M., deoarece cererea reconvențională nu a fost admisă dreptul la acțiune este parțial prescris și oricum, el ar fi trebuit limitat la perioada cuprinsă între 14 martie 2001 - 9 ianuarie 2002, ceea ce ambele instanțe au nesocotit.
Din observarea concluziilor raportului de expertiză rezultă că echivalentul lipsei de folosință pentru fiecare an a fost de 54.578 dolari S.U.A. ceea ce înseamnă mai mult decât s-a acordat încât, în mod legal instanța de apel a respins apelul reclamantei pârâte rezultând sub acest aspect că cererea reconvențională, formulată la 11 octombrie 2002, asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat, este justificată legal atât din punct de vedere al termenului de prescripție cât și al sumei solicitate, cu raportare chiar la perioada invocată de recurentă prin motivele de recurs.
Prin ultimul motiv s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 276 C. proc. civ. atunci când a reținut că instanța de fond a procedat corect la compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, critică ce se găsește, de asemenea, nefondată față de facultatea pe care instanța o are în cazul art. 276 C. proc. civ. de a aprecia asupra compensării cheltuielilor de judecată atunci când ambele părți au căzut în pretenții iar sumele acordate au fost aproximativ egale.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis în limitele arătate mai sus și decizia modificată în sensul că se va respinge apelul pârâtei reclamante și cererea de obligare la cheltuieli de judecată, în apel menținându-se restul dispozițiilor hotărârii în privința apelului reclamantei pârâte.
Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimata pârâtă reclamantă D.M. a fost obligată către recurenta reclamantă pârâtă la plata sumei de 6.361 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1929/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1913/2006. Comercial → |
|---|
