ICCJ. Decizia nr. 201/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.201/2006
Dosar nou nr. 12768/1/2005
Dosar vechi nr. 3097/2005
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2004, reclamanta SC C.E.R. SRL Piteşti a chemat în judecată pe pârâta SC I.E. SRL Tulcea, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună rezoluţiunea contractului din 20 iulie 2002 în baza căruia a achiziţionat aparate de purificat aerul, restituirea preţului achitat în cuantum de 3.590 euro, acordarea despăgubirilor în cuantum de 4.000 euro, plata dobânzii de 15 milioane lei (359 euro), cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea cererii, reclamanta a susţinut că a achiziţionat aparatele de purificat aerul, însă acestea prezintă vicii grave ce le fac improprii utilizării.
Prin sentinţa comercială nr. 107/ C din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Comercial Argeş, a admis acţiunea reclamantei, a obligat pârâta la plata sumelor de 122.176.062 lei pretenţii facturi fiscale, 89.506.340 lei cu titlu de despăgubiri şi 15.000.000 lei dobândă.
Prin aceeaşi sentinţă pârâta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că aparatele de purificat aerul prezentau vicii ascunse, ce determinau disconfortul în respiraţie şi înnegrirea tavanelor.
Instanţa de fond, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză a apreciat că, nu au fost respectate condiţiile contractuale astfel încât, se impune rezoluţiunea contractului cu obligarea corelativă a pârâtei de a restitui suma încasată cu titlu de preţ.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei de fond a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 62/ A-C din 27 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ.
Instanţa de apel, analizând criticile aduse sentinţei de fond, a reţinut, în esenţă că, Tribunalul Argeş era competent în soluţionarea litigiului în raport de dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., cu referire la critica privind excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei.
Cu privire la critica vizând insuficienţa timbrajului acţiunii, se reţine că plata diferenţei taxei de timbru a fost realizată anterior încheierii cercetării judecătoreşti, situaţie ce atrage inaplicabilitatea sancţiunii anulării cererii.
Critica privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă reţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, în speţă, termenul de 6 luni a început să curgă de la data descoperirii viciilor, înăuntrul termenului de garanţie de 12 luni, fiind întrerupt ca urmare a convenţiei părţilor pentru înlocuirea aparatelor. S-a constatat totodată că, depunerea cererii de chemare în judecată s-a efectuat înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni.
În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de fond a se pronunţa asupra capătului de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare, s-a reţinut că în atare situaţie partea are la îndemână calea prevăzută de art. 2811 C. proc. civ.
Referitor la necomunicarea raportului de expertiză către pârâtă, instanţa de apel a constatat culpa pârâtei în susţinerea propriilor interese, legea procesual civilă statuând numai asupra administrării probelor înaintea instanţei de judecată, fără a se prevede în mod expres comunicarea raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte critica ce viza cheltuielile de judecată greşit acordate, se reţine că acestea au fost acordate proporţional cu admiterea acţiunii.
Se reţine totodată, cu privire la critica necomunicării interogatoriului, că această probă nu a fost administrată în cursul judecăţii şi nici nu a fost avută în vedere la pronunţarea soluţiei.
Critica vizând greşita cale de atac a hotărârii de fond a fost respinsă cu motivarea că, potrivit modificărilor legislative, nou intervenite, hotărârea era supusă căii de atac a apelului, cu referire la dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. în vigoare la data declanşării căii de atac.
Pe fondul cauzei se reţine că, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1352 C. civ., în condiţiile în care situaţia de fapt, confirmată de raportul de expertiză efectuat în cauză, se circumscrie normei legale invocate şi constituie premisa promovării unei atare acţiuni în justiţie.
Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta SC I.E. SRL Tulcea, care a invocat motive de netemeinicie şi nelegalitate a deciziei recurate, motivate generic în drept, cu referire la art. 299 – 316 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat ca în fond, după admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi să se respingă în fond acţiunea reclamantei.
Criticile formulate de către pârâtă sunt o reiterare a motivelor de apel, recurenta, solicitând în fapt o rejudecarea în fond a pricinii, deşi toate aspectele criticate au făcut obiectul analizei instanţei de apel.
Astfel Înalta Curte va înlătura criticile privind temeinicia hotărârilor pronunţate în cauză, cu referire la greşita stabilire a situaţiei de fapt ori a defectuoasei administrări a probatoriilor în cauză sau a greşitei interpretări date acestora, dat fiind că în acest ciclu procesual, instanţa de recurs, pe calea reformării, este ţinută a analiza numai motivele de nelegalitate.
Criticile aduse de către recurentă vizează:
- necompetenţa teritorială a Tribunalului Argeş în soluţionarea cauzei, faţă de dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., instanţa competentă fiind Tribunalul Tulcea, aspect greşit interpretat de către instanţa de apel, reclamanta neavând latitudinea de a alege competenţa instanţei;
- acţiunea reclamantei nu a fost legal timbrată, instanţa de fond dând posibilitatea reclamantei să timbreze acţiunea numai după efectuarea raportului de expertiză în cauză;
- acţiunea a fost tardiv introdusă, faţă de dispoziţiile art. 5 din decretul nr. 167/1958, instanţa de apel, motivând sumar această excepţie, s-a limitat la o interpretare superficială a cursului prescripţiei apreciind în mod greşit că acesta a fost întrerupt, situaţie ce contravine probatoriilor administrate în cauză;
- greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind rezoluţiunea contractului;
- greşita aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată acordate la fond, cheltuielile urmând a fi diminuate proporţional cu admiterea acţiunii.
Criticile vizând fondul cauzei fac referire la greşita interpretare dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 1352 C. civ., situaţie ce a condus la greşita stabilire a culpei recurentei.
În opinia recurentei, pentru existenţa culpei era necesar să se stabilească condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1352 C. civ., cu referire la viciile reclamate, precum şi la caracterul impus de textul legal menţionat: să fie ascunse; să fie la momentul încheierii contractului şi să fie grave, ori, în speţă nici una din aceste condiţii nu a fost dovedită pentru a putea fi aplicată sancţiunea rezoluţiunii contractului.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima critică vizând necompetenţa teritorială a Tribunalului Argeş, în mod corect instanţa de apel a stabilit că, reclamantul are latitudinea de a alege instanţa, faţă de dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., ce statuează competenţa alternativă între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa locului unde obligaţia a luat naştere.
Cu privire la timbrajul aferent cererii de chemare în judecată, din lucrările dosarului se constată că, în mod legal instanţa de fond a stabilit cuantumul şi termenul de achitare a taxei de timbru aferentă, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv art. 3 raportat la art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru.
Împrejurarea că reclamanta a timbrat acţiunea după efectuarea raportului de expertiză în cauză, nu este de natură a atrage sancţiunea anulării cererii, fiind o consecinţă firească a dispoziţiilor art. 129 cu referire la rolul activ al instanţei în aplicarea dispoziţiilor legii taxei de timbru.
Şi critica vizând tardivitatea acţiunii se dovedeşte a fi nefondată, faţă de dispoziţiile decretului nr. 167/1958, raportat la situaţia de fapt stabilită în mod corect de cele două instanţe.
Potrivit art. 11 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului.
Aşa cum în mod corect instanţa de apel a apreciat, viciile aparatelor de purificat au fost descoperite înăuntrul termenului de garanţie de 12 luni, timp în care, potrivit convenţiei părţilor, s-a procedat la înlocuirea succesivă a celor două aparate, ceea ce echivalează cu o veritabilă întrerupere a termenului de prescripţie, în condiţiile art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958.
Aşadar, de la înlocuirea aparatelor, începe să curgă un nou termen de prescripţie, situaţie prevăzută expres în art. 17 din acelaşi act normativ, promovarea acţiunii reclamantului în justiţie apărând astfel înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de lege.
În mod corect instanţa de apel a apreciat şi cu privire la critica vizând omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa pe capătul de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare.
Potrivit considerentelor sentinţei, alin. (5), instanţa de fond, a stabilit restituirea prestaţiilor efectuate de părţi şi a obligat pârâta la restituirea preţului, „ca o consecinţă a rezoluţiunii contractului".
Aşadar, chiar dacă instanţa nu s-a pronunţat expres asupra acestei chestiuni, menţiunile dispozitivului nu pot fi considerate decât ca efecte ale rezoluţiunii contractului.
Mai mult, dacă recurenta ar fi apreciat că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, avea la îndemână calea ce trebuia urmată în ipoteza unei atare omisiuni. Mai mult, în calea devolutivă, a căii de atac exercitate de ea însăşi, chestiunea a fost tranşată prin menţionarea sentinţei de fond.
Critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. se dovedeşte a fi nefondată, având în vedere că aceasta a fost cenzurată în mod corect pe calea apelului.
Pe fondul cauzei, criticile vizează în fapt hotărârea fondului, recurenta neindicând modul concret în care instanţele au aplicat sau interpretat textele de lege aplicabile în materie.
Deşi se susţine greşita analiză a condiţiilor de exercitare a unei acţiuni redhibitorii, cu privire la viciile lucrului vândut, recurenta nu indică motivele de nelegalitate ce au stat la baza hotărârii pronunţate, mulţumindu-se cu o reiterare a ultimului motiv de apel, ce a fost supus cenzurii, aşa cum s-a arătat.
Având în vedere, cu privire la ultima critică formulată, că recurenta nu dă posibilitatea instanţei de recurs de a analiza modul concret de încălcare sau aplicare greşită a legii, de către instanţa de apel, şi aceste susţineri vor fi respinse ca nefondate.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
Văzând şi dispoziţiile art. 274, Înalta Curte va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC I.E. SRL Tulcea, împotriva deciziei nr. 62/ A-C din 27 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 lei către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2162/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 193/2006. Comercial → |
|---|
