ICCJ. Decizia nr. 2035/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta B.R.S. SA Brașov, prin lichidator F.G.D.S.B. București, a chemat în judecată, la 28 iulie 2004, pe pârâta SC E.T. SA București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 9.505.500.000 lei primită în contul bancar fără just temei, și a dobânzii legale aferente acesteia, care se va calcula de la data alimentării contului pârâtei, până la data plății efective a sumei către bancă.
în motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că la 3 aprilie 2001, pârâta a primit de la B.R.S. SA un credit în valoare de 9.300.000.000 lei, cu termen de rambursare la 18 aprilie 2001, potrivit contractului de credit din 3 aprilie 2001, credit pe care aceasta l-a utilizat în interes propriu, efectuând o plată către SC G.N. SA în valoare de 8.800.000.000 lei.
Pârâta nu a rambursat creditul în termenul convenit în contract din sursele sale financiare, ci din sursele bănci, astfel că la 15 mai 2001, pârâta a primit în cont suma de 9.505.500.000 lei, în afara unor relații comerciale și fără documente justificative, astfel cum o cereau Legea nr. 82/1991 și Ordinul B.N.R.
Pârâta a primit suma indicată în cont, după ce în prealabil aceasta a fost tranzitată prin contul SC G.N. SA, fără participarea acestei societăți și care la rândul său a reclamat băncii că pentru operațiunea de debitare a contului său curent, nu existau documente de plată /încasare, fapt ce a determinat diminuarea nejustificată a patrimoniului băncii concomitent cu mărirea patrimoniului pârâtei și obligarea acesteia de a restitui suma primită în cont, ca fiind o plată nedatorată.
Că reclamanta este în faliment din 16 aprilie 2002, potrivit sentinței civile nr. 79/ SIND din 16 aprilie 2002 și că lichidatorul are obligația să depună toate diligențele pentru maximizarea averii băncii în vederea îndestulării creditorilor.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, pe îmbogățirea fără justă cauză, art. 992 C. civ., art. 43 C. com., art. 109, 112 și 7201 C. proc. civ.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că presupusul credit pe care reclamanta pretinde că i l-a acordat, a avut scadența la 18 aprilie 2001 și că acțiunea reclamantei este prescrisă. Cum lichidatorul a fost numit prin sentința civilă nr. 79/ SIND din 16 aprilie 2002, acțiunea putea fi formulată până la data de 18 aprilie 2004.
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 12319 din 8 noiembrie 2004, a admis excepția prescripției extinctive.
A respins ca fiind prescrisă extinctiv cererea reclamantei, și a obligat-o la 10.000.000 lei, cheltuieli de judecată către pârâtă.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia civilă nr. 650 din 12 octombrie 2005 a respins ca nefondat apelul reclamantei declarat împotriva hotărârii instanței de fond.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și că în raport de aceste dispoziții legale, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este 15 mai 2001, când a fost efectuată plata și când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plății și pe cel care răspunde de ea, fiind vorba de o instituție bancară, deci de o societate specializată în astfel de operațiuni.
Că în raport de această dată, acțiunea reclamantei promovată la 28 iulie 2004, este prescrisă.
împotriva menționatei decizii, reclamanta B.R.S. SA Brașov, prin lichidator, a declarat recurs în termen legal, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
în criticile formulate, recurenta reclamantă susține în esență următoarele:
Că instanța de fond, în mod greșit a reținut ca prescris dreptul său material la acțiune.
Că prin sentința civilă nr. 79/ SIND din 16 aprilie 2002 a Tribunalului Brașov s-a deschis procedura falimentului împotriva B.R.S. SA și că prin aceeași sentință a fost numit lichidator F.G.D.S.B., cu obligațiile ce-i incubă potrivit art. 10 din Legea nr. 83/1998, cu modificările ulterioare.
Că lichidatorul este obligat să examineze activitatea debitoarei și să introducă acțiuni în anularea actelor frauduloase, încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii falimentului, urmărindu-se maximizarea averii instituției de credit aflată în faliment și îndestularea creditorilor.
Art. 8 din decretul nr. 167/1958, instituie că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și că prescripția dreptului la acțiune se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.
Recurenta reclamantă, susține că practic dreptul său la acțiune s-a născut în momentul în care lichidatorul a început verificarea întregii activități a băncii, momentul pronunțării sentinței de deschidere a procedurii falimentului, respectiv 16 aprilie 2002.
Practic, dreptul la acțiune s-a născut la momentul în care lichidatorul a luat cunoștință de faptele ce au condus la falimentul instituției de credit, respectiv la 5 septembrie 2002, când a fost elaborat și depus în instanță, raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la starea de faliment a B.R.S. SA, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă această situație.
în ceea ce privește dobânda legală, recurenta își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 43 C. com., și cum pârâta cu rea credință nu a restituit suma intrată fără temei legal în contul său, urmează ca în temeiul art. 994 C. civ. să fie obligată atât la restituirea capitalului, cât și la restituirea dobânzilor legale aferente.
Recursul reclamantei este fondat.
Soluția instanței de apel este nelegală, avându-se în vedere că în stabilirea termenului de la care începe să curgă prescripția, s-a avut în vedere numai data rambursării creditului, respectiv 15 mai 2001, care a fost considerat momentul de la care începe să curgă prescripția acțiunii reclamantei, fără să se ia în considerație cele două elemente obligatorii instituite prin art. 8 din decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 8 din decretul menționat, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Având în vedere că datorită situației create, în cauză nu s-au administrat probe în raport de art. 8 din decretul nr. 167/1958 și că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ori în decizia recurată acestea nu au fost stabilite, urmează a se admite recursul și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Potrivit art. 129 alin. (4) și (5), judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor lor, fiind totodată obligați să hotărască asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății.
Cu ocazia rejudecării, instanța urmează a răspunde criticilor formulate, urmează să stabilească data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, în raport de cele două elemente obligatorii, prevăzute de art. 8 din decretul nr. 167/1958, respectiv data de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și să ceară părților să administreze probe în acest sens.
Așa fiind, recursul s-a admis, și potrivit art. 313 C. proc. civ., s-a dispus casarea deciziei și sentinței de la fond, și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, care a putut să administreze și alte probe utile cauzei pentru stabilirea temeiniciei pretențiilor reclamantei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că în cauză a existat și un dosar penal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2036/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2032/2006. Comercial → |
|---|
