ICCJ. Decizia nr. 2041/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă, reclamanta A.V.A.S. București a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC A.C.L. SA București și O.R.C. București, să se constate nulitatea radierii din R.C. București a SC A.C.L. SA București dispusă prin încheierea judecătorului delegat nr. 7776 din 19 noiembrie 2001.
în motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că societatea pârâtă a fost dizolvată de drept, în baza art. 2 din Legea nr. 314/2001 și radiată din R.C. prin încheierea judecătorului delegat nr. 7776 din 19 noiembrie 2001 și că ulterior, prin Legea nr. 428/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 181/2001, privind modificarea și completarea Legii nr. 314/2001, s-a prevăzut sancțiunea nulități de drept a mențiunilor de radiere a societăților comerciale cu datorii la bugetul de stat, la bugetul asigurărilor sociale de stat, la datoria publică internă, cât și față de alți creditori cu care au litigii pe rolul instanțelor judecătorești, și că pârâta în cauză, este debitor față de A.V.A.S., conform deciziei nr. 1728 din 20 noiembrie 2003 a Curții de Apel București.
în drept a invocat dispozițiile Legii nr. 428/2002 și art. 25 din Legea nr. 26/1990, modificată.
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 3203 din 12 iulie 2005 a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că datoria pretinsă de reclamantă în sumă de 11.076.547 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, s-a născut la data de 20 noiembrie 2003, data pronunțării deciziei civile nr. 1728 a Curții de Apel București, respectiv ulterior radierii.
Prin decizia civilă nr. 16 din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond.
împotriva menționatei decizii, reclamanta A.V.A.S. București a declarat recurs în termen legal, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în concluzie, admiterea recursului său, modificarea deciziei și pe fond admiterea acțiunii sale.
în criticile formulate, recurenta reclamantă susține în esență că decizia instanței de apel este greșită, dat fiind că la data formulării cererii de chemare în judecată, intimata pârâtă nu mai era în ființă și că datoriile reprezentând cheltuieli de judecată, constatate printr-o hotărâre judecătorească, sunt născute valabil în sarcina societății pârâte, chiar dacă ele sunt ulterioare radierii, respectiv datei de 20 noiembrie 2003.
Recursul reclamantei este nefondat.
Din examinarea actelor aflate la dosarul cauzei, în raport de susținerile pe care reclamanta le reiterează în recursul de față, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificarea acesteia.
Conform art. 1 din Legea nr. 428/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 181/2001, prin care se modifică art. 5 alin. (4) din Legea nr. 314/2001, "radierea este nulă de drept în toate cazurile privitoare la societățile comerciale cu datorii față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, la datoria publică internă, precum față de alți creditori cu care au litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești".
în cazul de față, datoria pretinsă de reclamantă, în sumă de 11.076.547 lei s-a născut ulterior radierii efectuate la data de 29 martie 2002 de O.R.C. de pe lângă Tribunalul București, în urma procesului început în iulie 2002 și soluționat irevocabil prin decizia nr. 1728 din 20 noiembrie 2003 a Curții de Apel București.
Ori, instanța de apel a interpretat corect textul legal aplicabil în cauză, în sensul că datoriile către buget sau alți creditori, trebuie să existe la data radierii societății, sau să existe litigii pentru aceste creanțe pe rolul instanțelor judecătorești.
Cum litigiul recurentei, ce are ca obiect suma menționată, a început la 9 iulie 2002 (dosar fond), iar societatea pârâtă fusese radiată încă din 29 martie 2002, reiese clar, că nu este îndeplinită nici această ipoteză legală.
Așa fiind, cum decizia instanței de apel a fost temeinică și legală, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul reclamantei ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2040/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2053/2006. Comercial → |
|---|
