ICCJ. Decizia nr. 2068/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6381/COM/2003 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta SC M. SA Mangalia a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL Saturn la plata sumei de 1.416.829.771 lei, reprezentând daune corespunzătoare chiriei pentru folosința terenului aferent activului situat în Saturn, pentru perioada septembrie-decembrie 2000 și ianuarie-martie 2001.
în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 C. proc. civ., art. 1084 C. civ.
Secția comercială a Tribunalului Constanța, prin sentința nr. 2490 pronunțată la data de 6 septembrie 2005 a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că între părți s-a încheiat o convenție de vânzare cumpărare a unui activ situat în localitatea Saturn, convenție în care s-a prevăzut o clauză, calificată de instanță ca o promisiune de vânzare cumpărare a terenului aferent activului, după clarificarea situației juridice a acestuia.
în raport de temeiul de drept invocat, respectiv răspunderea delictuală, instanța de fond a constatat că reclamanta ca titulară a obligației de a vinde terenul către pârâtă și-a îndeplinit obligația, efectuând actele premergătoare încheierii unei astfel de convenții însă, imposibilitatea realizării acesteia s-a datorat pasivității pârâtei care și-a încălcat obligația de a răspunde afirmativ la oferta de vânzare.
împotriva sentinței, reclamanta a exercitat calea de atac a apelului.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 16/ COM, pronunțată la data de 16 ianuarie 2006, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 73.782,62 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada septembrie-decembrie 2000 și ianuarie-martie 2001.
în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată întrucât, pârâta a folosit terenul aferent activului fără a deține un titlu legal, cauzând un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, iar între fapta ilicită și prejudiciu există o legătură de cauzalitate.
Culpa pârâtei constă în aceea că a avut reprezentarea faptului că folosește terenul fără titlu, neputându-se prevala de clauza prevăzută la art. 10 din contract care nu-i poate asigura dreptul de a folosi terenul cu titlu gratuit.
Drept consecință, instanța a stabilit că pârâta trebuie să suporte integral prejudiciul cauzat reclamantei pentru lipsa de folosință a terenului pe perioada septembrie 2000 - martie 2001, prejudiciul fiind evaluat ca fiind egal cu valoarea chiriei pe care pârâta ar fi putut să o încaseze, respectiv 73.782,67 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data plății.
împotriva deciziei nr. 16 din 16 ianuarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs pârâta, solicitând, în principal, admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar admiterea recursului și modificarea deciziei sub aspectul cuantumului prejudiciului stabilit pentru lipsa de folosință, în sensul diminuării acestuia.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta invocă prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și că, decizia este dată cu aplicarea greșită a legii.
în argumentarea motivelor de recurs invocate se susține că, în cuprinsul deciziei atacate există unele constatări nereale, nesusținute de probele administrate în cauză, cu privire la demersurile reclamantei pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare al terenului, în sensul că nu a contestat aceste demersuri, ci chiar a solicitat cumpărarea terenului după ce valoarea acestuia va fi stabilită printr-o expertiză.
Se critică și o oarecare superficialitate în studierea actelor de la dosar, îndeosebi a interogatoriului care nu a fost luat în seamă, afirmându-se că s-a făcut abstracție de clauza cuprinsă în art. 10 din contract.
Recurenta mai susține că a încercat de nenumărate ori să cumpere terenul aferent activului însă, de fiecare dată, a întâmpinat refuzul reclamantei, iar în apel nu s-a ținut cont că, în contextul art. 10 din contract fapta sa ilicită nu poate să constea în simpla folosință a terenului, ci în refuzul de a dobândi prin cumpărare proprietatea acestuia, ori probele administrate în cauză infirmă această ipoteză.
în subsidiar, pârâta consideră că s-au ignorat probele administrate în cauză, iar prejudiciul a fost evaluat în mod nereal, aplicându-se prețuri astronomice pe m.p. în funcție de utilizarea ce s-ar fi dat în stațiunea Mamaia, cea mai scumpă de pe litoralul românesc, fără a se avea în vedere că terenul se află în stațiunea Saturn.
O ultimă critică vizează omisiunea instanței în a motiva și enumera cheltuielile de judecată astfel încât să se justifice cuantumul stabilit de aceasta la 55.342,18 RON.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
în ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și prin care se susține că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, din argumentarea adusă de recurentă rezultă că aceasta se referă la dispozițiile art. 10 din contractul de vânzare cumpărare din 18 februarie 1998.
Prin clauza introdusă la acest articol s-a convenit de părți ca, după clarificarea situației juridice a terenului pe care se află activul ce a făcut obiectul vânzării, acesta să fie evaluat și transmis cu plată cumpărătorului.
Instanța de apel nu a schimbat și nu a interpretat greșit clauza de la art. 10 din contract, ci a statuat în mod corect că aceasta nu-i asigură pârâtei dreptul de a folosi terenul proprietatea reclamantei cu titlu gratuit. Este indubitabil faptul că pârâta a folosit terenul aferent imobilului cumpărat fără a deține un titlu legal cu privire la acesta, că prin aceasta a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, prin lipsirea de folosință a bunului său și că există o culpă din partea pârâtului care avea cunoștință de faptul că terenul nu-i aparține.
De altfel, instanței nici nu-i era permis a se substitui părților contractante, astfel încât să dea o interpretare actului juridic care să contravină voinței și intenției acestora la momentul perfectării contractului.
Așa fiind, înalta Curte nu poate primi acest motiv de recurs, găsindu-l ca nefondat.
Recurenta a mai invocat și motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă nu a menționat, nu a indicat textul de lege aplicat greșit sau încălcat.
Acest motiv nu se regăsește în motivarea cererii de recurs, motivare ce cuprinde doar aprecieri și nemulțumiri ale recurentei în legătură cu probele administrate în cauză, cu interpretarea dată acestora de către instanță îndeosebi expertizelor existente la dosar, cu modul în care s-a evaluat contravaloarea lipsei de folosință a terenului, prețurile avute în vedere fiind nereale.
Pornind de la prevederile art. 304 C. proc. civ., în conformitate cu care modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate se constată că toate criticile menționate anterior privesc aspecte de netemeinicie și situații de fapt, care constituie atributul exclusiv al instanței de fond ori de apel, din perspectiva caracterului său devolutiv.
în contextul legislativ actual în care, modificarea sau casarea unei hotărâri poate interveni numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., aceste critici nu pot face obiectul controlului în calea de atac a recursului.
Tot prin motivele depuse la dosar, se critică și faptul că instanța ar fi încălcat legea în privința stabilirii cheltuielilor de judecată, nearătând în ce constau acestea.
Nu se constată o încălcare a legii sub acest aspect, instanța apelului făcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., conform cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Mai mult, prin concluziile orale nu s-a mai susținut acest motiv de recurs și, oricum, partea are la îndemână calea pusă la dispoziție de art. 281 C. proc. civ. în situația în care consideră că există anumite erori de calcul.
Față de considerentele expuse, înalta Curte a constatat că decizia pronunțată în apel a fost la adăpost de criticile recurentei, motiv pentru care a menținut-o prin respingerea recursului în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2058/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2065/2006. Comercial → |
|---|
