ICCJ. Decizia nr. 2057/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 304/2005 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția comercială, reclamantul C.L.C.R. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC N.L.M.T. SRL să se dispună rezilierea contractului de concesiune din 11 iulie 2001.
La data de 21 februarie 2005 printr-o precizare la acțiune, reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâte și celelalte semnatare ale contractului de concesiune, respectiv SC T. SA, SC P. SRL și SC A.C. SRL.
Prin sentința nr. 378 din 28 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 304/2005, Tribunalul Maramureș, secția comercială a admis acțiunea reclamantei așa cum a fost precizată și a dispus rezilierea contractului de concesiune din 11 iulie 2001 încheiat între C.L.C.R. în calitate de concedent și pârâte în calitate de concesionare.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că între părți s-a încheiat un contract de concesiune, având ca obiect un teren situat în localitatea Săsar, în suprafață de 13.000 mp., contract prin care concesionarul s-a obligat să obțină autorizație de construire în termen de 24 luni de la încheierea contractului și să execute o construcție în termen de un an.
Cu toate acestea, autorizația de construire a fost obținută la data de 28 octombrie 2003, respectiv după 27 de luni de la perfectarea contractului.
Din cuprinsul procesului verbal din 20 octombrie 2004 s-a reținut că pe terenul concesionat nu s-au demarat nici un fel de lucrări, ci doar s-au depozitat o serie de materiale de construcție și s-a îngrădit cu plasă de sârmă.
Au fost înlăturate apărările pârâtei SC N.L.M.T. SRL în sensul că obținerea cu întârziere a autorizației de construire s-ar fi datorat culpei reclamantului care nu a asigurat utilitățile necesare, motivat de faptul că prin contract și prin caietul de sarcini s-a stabilit ca acestea să fie executate pe cheltuiala concesionarului.
De asemenea, instanța fondului a mai constatat că, concesionarele au înregistrat întârzieri la plata redevenței de aproximativ 185 de zile, iar prin contract s-a prevăzut, în cuprinsul art. 9 ca, în cazul în care întârzierile la plată depășesc 90 zile să se procedeze la retragerea concesiunii.
în atare situație, în care s-a constatat că pârâtele nu și-au îndeplinit la timp obligațiile asumate prin contract s-a dat eficiență prevederilor art. 12 din contractul de concesiune și dispozițiile cuprinse în art. 969 C. civ.
Apelurile declarate de societățile pârâte împotriva acestei sentințe au fost respinse de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 250 din 12 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 10072/2005.
Motivând soluția, instanței de apel a reținut că actele dosarului atestă fără dubii faptul că obligațiile asumate prin contract și caietul de sarcini nu au fost respectate din motive imputabile în exclusivitate concesionarelor. Dat fiind că sancțiunea rezilierii poate fi dispusă și în cazul unei neexecutări parțiale a contractului s-a considerat superfluă orice discuție asupra consecințelor acceptării plăților făcute cu întârziere, invocate de apelante, în condițiile în care este stabilit în mod cert că una dintre obligațiile esențiale asumate nu a fost îndeplinită, respectiv cea a obținerii autorizației și începerii lucrărilor în termenul stabilit.
S-a mai reținut că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului atâta timp, din analizarea clauzelor contractului de concesiune, rezultă că reclamantul nu și-a asumat obligația de a executa alte rețele decât cele existente. De altfel, invocarea excepției de neexecutare a contractului ca și mijloc de apărare nu ar fi posibilă nici în ipoteza reținerii unei eventuale atitudini culpabile a reclamantului, în condițiile în care pentru obligațiile pârâtelor au fost stabilite termene de executare, renunțându-se astfel la simultaneitatea de executare care constituie temeiul invocării ei.
împotriva deciziei au declarat recurs societățile pârâte.
Recurentele SC T. SA și SC N.L.M.T. SRL au invocat prin recursurile declarate prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
în ce o privește pe recurenta SC A.C. SRL, aceasta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că neexecutarea totală a obligațiilor nu este echivalentă cu executarea cu întârziere a acestora, iar potrivit art. 1082 C. civ. există diferență între noțiunea de executare și întârziere în executare.
Se mai susține că în cazul neexecutării sau întârzierii în executare a mai multor obligații trebuia avută în vedere, la analizarea oportunității rezilierii, importanța obligațiilor respective, dacă acestea erau considerate de către părți ca fiind esențiale la încheierea contractului și că instanța de apel a făcut confuzie între noțiunea de reziliere și cea de retragere a concesiunii.
La data de 3 februarie 2006, recurenta SC T. SA a depus la dosar un nou set de acte, cuprinzând motive de recurs prin care critică decizia ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ulterior, la 13 februarie 2006, recurenta SC N.L.M.T. SRL a depus un set de acte, cuprinzând de asemenea motive de recurs, având același conținut ca și cele depuse de SC T. SA.
Analizând recursurile declarate de pârâtele SC T. SA și SC N.L.M.T. SRL, înalta Curte constată că singurul motiv pe care acestea îl invocă este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, fără a indica în cuprinsul motivării, care sunt acele probe administrate și asupra cărora instanța apelului nu s-a pronunțat.
Față de această situație, înalta Curte nu are posibilitatea de a analiza decizia atacată sub acest aspect, motiv pentru care cele două recursuri nu pot fi primite.
Referitor la motivele de recurs depuse ulterior de cele două recurente, respectiv la 3 februarie 2006 și 13 februarie 2006, direct la această instanță se constată că în raport de prevederile art. 302 C. proc. civ., care instituie obligația depunerii recursului ca instanța a cărei hotărâre se atacă, sunt lovite de nulitate.
în ce privește recursul declarat de pârâta SC A.C. SRL Baia Mare se constată că acesta nu este însoțit de dovada privind plata anticipată a taxei judiciare de timbru.
în îndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, recurenta a fost citată cu mențiunea de a timbra recursul cu suma de 3,65 RON taxă judiciară de timbru și 0,15 RON timbru judiciar.
Cum recurenta nu s-a conformat acestei obligații și nu a achitat timbrul nici până la termenul stabilit de înalta Curte, a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 aprobată prin Legea nr. 106/1995 și a sancționat recursul cu anularea lui ca netimbrat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2056/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2040/2006. Comercial → |
|---|
