ICCJ. Decizia nr. 2109/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2109/2006
Dosar nr. 10217/1/2005
(nr. vechi: 2459/2005)
Şedinţa publică din 8 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de executor înregistrată la 8 octombrie 2003 reclamanta SC I.C. SA, Panama, în contradictoriu cu pârâta SC N. SA BUCUREŞTI solicită instanţei recunoaşterea şi încuviinţarea executării pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275/2001 pronunţată în dosarul nr. 5402/1999 de Tribunalul de Primă Instanţă din Pireu, Grecia, la data de 6 martie 2001, rămasă definitivă şi executorie la data de 21 noiembrie 2001.
Prin cererea depusă la termenul din 23 februarie 2004 reclamanta precizează acţiunea în sensul renunţării la judecarea capătului de cerere referitor la încuviinţarea executării pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275 din 6 martie 2001.
Prin sentinţa comercială nr. 9270 din 6 iulie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite acţiunea reclamantei, dispune recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275/2001 pronunţată în dosarul nr. 5402/1999 de Tribunalul de Primă Instanţă din, Grecia, la data de 6 martie 2001, cu 345.000 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reţinând pentru a decide astfel, că pârâta a fost legal citată pentru termenul din 30 noiembrie 1999 prin intermediul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, că instanţa elenă era competentă să soluţioneze litigiul potrivit dreptului elen, că hotărârea nr. 1275/2001 a fost comunicată pârâtei la data de 21 septembrie 2001, că hotărârea străină definitivă din data de 21 noiembrie 2001 potrivit art. 518 C. proc. grec, că între cele două state există reciprocitate referitor la recunoaşterea efectelor hotărârilor străine, astfel că sunt întrunite condiţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Prin Decizia comercială nr. 245 din 28 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul pârâtei, reţinând că instanţa elenă şi-a verificat competenţa şi, astfel, s-a considerat competenta să soluţioneze cauza, întrucât raporturile contractuale supuse analizei izvorau din contractul de mandat având ca obiect intermedierea contractelor de navlosire, precum şi că reclamantei nu-i este opozabilă clauza compromisorie din contractele de navlosire încheiate la 19 martie 1997 şi 8 aprilie 1997, întrucât nu este parte în aceste contracte, iar pârâta a fost legal dată pentru termenul la la care pricina a fost soluţionată.
Împotriva deciziei instanţei de apel pârâta declară recurs solicitând desfiinţarea acesteia ca nelegală şi netemeinică şi, pe cale de consecinţă, respingerea ca nefondată a cererii de recunoaştere a hotărârii instanţei elene.
În motivarea recursului, recurenta critică instanţa de apel pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 167 şi art. 169 din Legea nr. 105/1992 şi a prevederilor din contractele de navlosire invocate în cauză.
În esenţă, recurenta arată că în toate cele 8 contracte de navlosire vizate este inslusă o clauză compromisorie care stabileşte incompetenţa arbitrajului organizat la Londra pentru soluţionarea oricărui litigiu, născut din respectivele contracte, clauză în raport de care instanţa elenă din Pieru nu era competentă. Susţine reclamanta şi că nu poate invoca pârâta inopozabilitatea clauzei compromisorii pe motivul că nu a fost parte în contractele de navlosire, întrucât, în toate aceste contracte, clauza 14 din partea a II-a a contractelor G. aplicat de părţi, trimite la clauza din căsuţa 20 care nominalizează pe pârâta intimată ca intermediar stabilindu-i-se comisionul. Mai susţine recurenta că, abstracţie făcând de clauza compromisorie, Tribunalul de Primă Instanţă din Pireu, care era obligat, de altfel, să-şi verifice din oficiu competenţa, art. 4 din C. proc. elen, dacă ar fi dat eficienţă acestor dispoziţii legale, ar fi constatat că nu este competent întrucât, conform art. 33 C. proc. elen, litigiile privitoare la existenţa sau validitarea unui act unilateral sau a unui contract şi toate drepturile care decurg din el pot fi supuse tribunalului în a cărui rază de jurisdicţie se află locul unde s-a încheiat actul ori unde trebuia executată obligaţia, or, în cauză, arată recurenta-intimată, nu a probat că s-a încheiat contractul la Pireu, iar locul executării nu a fost în nici un caz la Pireu, cum rezultă din contractele depuse la dosar.
În fine, arată recurenta, dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 105/1992 au fost greşit aplicate de instanţă, în condiţiile în care recurenta a susţinut constant doar că instanţa care a pronunţat hotărârea străină nu era competentă, instanţa română având competenţa să cenzureze competenţa instanţei străine, conform art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând că în considerentele hotărârii a cărei recunoaştere a cerut-o sunt prezentate motivele pentru care instanţa din Pireu s-a investit, că raporturile contractuale supuse analizei izvorau din contractul de mandat având ca obiect intermedierea contractelor de navlosire în care nu figurează clauza compromisorie.
Recursul este fondat.
Deşi recurenta nu invocă expres în cererea de recurs motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., analiza criticelor sale referitoare la Decizia atacată permite, cu aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea acestora în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum de altfel face şi recurenta prin concluziile scrise depuse la dosar.
Din această perspectivă se constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a art. 167 şi a art. 169 din Legea nr. 105/1992.
În mod greşit instanţa de apel a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992 conform cărora instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei, ignorând că dispoziţia evocată se aplică sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 167 din aceeaşi lege.
Or, potrivit art. 167 alin. (1) din Legea 105/1992 hotărârile străine pot fi recunoscute în România, „spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a. hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b. instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul;
c. există reciprocităţi în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea".
Cu referire la condiţiile cerute cumulativ de legea română, instanţa de apel a reţinut greşit că ar fi îndeplinită şi condiţia prevăzută sub lit. b).
În acest sens se constată că toate contractele de navlosire asupra cărora reclamanta a calculat şi pretins comision, fac trimitere la contractul de navlosire tip Gencon ale cărui clauze 18-50 sunt preluate în cea mai mare parte şi că prin clauza 34, se formulează o clauză compromisorie prin care părţile convin soluţionarea litigiilor pe cale arbitrală, stabilindu-se modul de desemnare a arbitrilor şi de formare a completului de arbitraj, locul arbitrajului, Londra şi legea aplicabilă contractului, respectiv legea engleză.
Se constată, de asemenea, că la pct. 20 din contractele de navlosire se indică şi comisionul, inclusiv cota pentru mandatarul acestuia pentru situaţia în care contractul s-a încheiat de un alt brooker care este indicat sub pct. 1. Este ceea ce rezultă şi din actele depuse de intimată în scopul de a proba calitatea sa de mandatar în condiţiile în care a recunoscut că nu a încheiat contracte distincte de mandat.
Faţă de acestea se constată că este opozabilă brookerilor clauza compromisorie formulată în contractele de navlosire charter party, în acestea fiind parte şi brookerul, instanţa competentă să soluţioneze orice litigiu născut din aceste contracte fiind instanţa de arbitraj, cu excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti, sens în care sunt şi prevederile art. 264 C. proc. civ. Elen, conform căruia „în cazul în care cauza se supune arbitrajului, instanţa înaintează dosarul la instanţa arbitrală".
În sfârşit greşit a reţinut instanţa de apel că instanţa străină şi-a verificat propria competenţă, sub acest aspect din considerentele sentinţei străine în cauză rezultând doar că instanţa s-a considerat competentă material şi teritorial faţă de susţinerile reclamantei respectiv intimata de faţă că locul de încheiere şi de executare a contractului de intermediere a fost Pireu, afirmaţii considerate de instanţă ca dovedite întrucât nu au fost combătute de pârâta, care a lipsit la termenul din 30 noiembrie 1999 pentru când a fost legal citată, dar şi la termenul din 9 ianuarie 2001 pentru când cauza a fost amânată şi când instanţa a pronunţat hotărârea fără a mai cita pe pârâtă.
Este adevărat că potrivit art. 33 C. proc. civ. grec, este competentă să soluţioneze o asemenea cauză instanţa de la locul unde s-a încheiat actul ori unde trebuia îndeplinătă obligaţia, dar la dosar nu există nici o probă produsă de reclamantă care să dovedească faptul că şi încheierea şi executarea contractelor de mandat, cu pârâta au avut loc la Pireu, cu atât mai mult cu cât reclamanta (intimată) recunoaşte că nu există un contract de mandat încorporat într-un înscris distinct de contractele de navlosire, iar acestea au alt loc de încheiere şi, respectiv, de executare decât Pireu.
În sfârşit, din considerentele sentinţei străine nu rezultă că instanţa străină şi-ar fi verificat din oficiu competenţa, aşa cum cer dispoziţiile art. 4 C. proc. civ. grec, şi, în orice caz, nu există nici o referire la clauza compromisorie şi neaplicabilitatea acesteia.
Faţă de cele de mai sus, se constată că instanţa străină, care a pronunţat sentinţa a cărei recunoaştere în România se solicită, nu avea competenţa de a judeca pricina, care era de competenţa instanţei de arbitraj organizată la Londra, în temeiul clauzei compromosorii opozabilă părţilor din contractul de navlosire în care se menţionează, ca parte în contract, brookerul şi submandatarul acesteia, în speţă reclamanta.
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 instanţa de apel este competentă să verifice dacă sentinţa străină, a cărei recunoaştere în România se cere, a fost dată de către instanţa competentă, această verificare fiind impusă de dispoziţiile art. 167 din aceeaşi lege, şi nereprezentând o încălcare a prevederilor art. 169 din aceeaşi lege.
Astfel fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis şi Decizia atacată, dată cu greşita aplicare a legii, urmează a fi modificată în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei instanţei de fond, care urmează a fi schimbată în tot în sensul respingerii cererii reclamantei de recunoaştere pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275 din 6 martie 2001 pronunţată în dosarul nr. 5402/1999 de Tribunalul de Primă Instanţă din Pireu, Grecia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta N. SA BUCUREŞTI, prin lichidator judiciar SC A.G.E. SRL, împotriva deciziei nr. 245 din 28 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 9270 din 6 iulie 2004 a Tribunalului Bucureşti, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge cererea reclamantei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2127/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2090/2006. Comercial → |
|---|
